|
Calea spre Eleonul cel de Sus
“Eleon” se tâlcuieşte în limba noastră:
“Muntele Măslinilor”
CUM A CĂLĂTORIT
- în vedenie -
STAREŢUL IOSAF din Sf. Sava
la muntele cel minunat din ceruri
S-a tâlcuit din greceşte această vedenie în anul 1942,
iar acum s-a scris pentru folosul de obşte,
de către cel mai nevrednic dintre Ieromonahi,
Ioan Iacob în Schitul “Sf. Ana” – Hozeva, 17 Noiembrie 1957
VEDENIA STAREŢULUI IOSAF DIN
MÂNĂSTIREA SF. SAVA, ANUL 1854
Iată cum povesteşte monahul Iosaf vedenia pe care a avut-o la Sf. Sava:
În 13 zile ale lunii Martie (ziua de joi), ora 6 din noapte, m-am sculat să ascult slujba Utreniei.
Am mers în Biserică şi m-am aşezat în strană, iar fraţii citeau Miezonoptica. Atunci eu cugetam la patimile Domnului nostru Iisus Hristos zicând în mintea mea:
“Un Dumnezeu făcător, ziditor şi creator a toate a primit să se facă om pentru noi, s-a răstignit şi s-a îngropat. Acestea toate le-a suferit pentru mântuirea oamenilor”.
Cugetând eu acestea, mi s-a înduioşat inima şi mi-a venit atâta bucurie în sufletul meu, şi o linişte negrăită s-a revărsat în mintea mea, încât am ajuns la aşa de mare umilinţă, că lacrămile curgeau pârâu din ochii mei. Şi mi-a venit atunci în suflet o negrăită dragoste dumnezeiască care mă înflăcăra (mă aprindea la inimă). Dimpreună cu dragostea mi-a venit şi o smerenie aşa de mare, încât nu găseam nici o făptură aşa ticăloasă ca mine. Atunci mi s-au deschis ochii în aşa chip, ca şi cum s-ar fi făcut o cale din inima mea până la tronul lui Dumnezeu.
În vremea aceea mintea mea dimpotrivă cu aşezarea cuvântului (adică cugetarea) şi cu inima mea erau legate şi mă rugam în taină cu mintea, fără o piedică oarecare. Atunci eu ziceam când rugăciunea, când oarecare cuvinte umilicioase. După aceea mi-a venit aşa o dragoste pentru aproapele meu încât mă rugam atunci pentru cei care mă duşmăneau şi pentru cei care mă urau şi din multa bucurie a inimii mi s-a umilit duhul (sufletul meu).
Câtă vreme eram în această stare mă vedeam pe mine că sunt în Biserică şi-i vedeam şi pe fraţii cari citeau. După aceea nemaiputând să stau în picioare, am tras scândura de la strană şi m-am aşezat, rugându-mă mereu cu mintea. Atunci am fost cuprins de o aşa de mare dragoste dumnezeiască încât n-a mai fost chip să mă odihnesc (să mă simt) pe pământ. În acele clipe nu mai aveam teamă de Dumnezeu, ci simţeam o mare îndrăzneală şi dragoste către El.
Fiind stăpânit sufletul meu de o asemenea dragoste, n-am mai putut să zic rugăciunea minţii şi nici vreo altă rugăciune, ci numai cât simţeam în sufletul meu o aprindere şi o dragoste dumnezeiască, întocmai ca o flacără care îmi ardea inima. Sufletul meu era pironit către Dumnezeu şi numai la El cugetam, iar din ochii mei curgeau ca un râu lacrimile. Mi s-a înduioşat duhul din bucuria inimii şi eram cuprins de o mare smerenie.
Atunci deodată m-am făcut întru uimire (adică am fost răpit) cu duhul şi nu mai vedeam după aceea nici Biserica, nici pe fraţii dinăuntru şi nici nu mai auzeam cele cari se citeau la strană.
Mă aflam atunci (cu duhul) într-o livadă mare şi prea frumoasă, care era împodobită cu tot felul de copaci şi cu flori pline de mireasmă. Podoaba şi frumuseţea ei nu se poate scrie şi nici nu se poate povesti de limba omenească.
Era plină de atâta lumină ca şi cum ar fi fost luminată de şapte sori. Am privit de departe şi am văzut o mulţime de oameni oarecari în veşminte strălucitoare, toţi tineri la vârstă şi frumoşi la chip. Fiecare din ei strălucea ca soarele şi păşeau încet, încet.
Atunci simţeam mare bucurie în sufletul meu şi ziceam, nedumerindu-mă în sine: “Oare a cui să fie livada aceasta şi cine să fie oare aceşti oameni? Şi cum mă aflu eu aici?”
Acestea cugetându-le, mergeam şi eu cu dânşii. După ce am mers o mică distanţă, am văzut şi pe alţi oameni, mulţime nenumărată, cari stăteau toţi împreună şi erau îmbrăcaţi în haine soldăţeşti. Toţi erau tineri cu vârsta, voinici la trup şi foarte blânzi şi frumoşi la chip, strălucind ca soarele. Când i-am văzut eu pe aceştia m-am oprit, privind la frumuseţea şi la podoaba lor. Simţeam atunci o mare bucurie în sufletul meu. După aceasta, am auzit o voce de la dânşii, zicând astfel:
“Fratele nostru Iosaf are mare dorinţă să meargă la Împăratul, după cum ştim noi toţi. Deci cine este dintre noi să-l conducă (adică să-l călăuzească)?” Atunci s-a despărţit unul dintre ei, care era mai tânăr, mai voinic şi mai frumos decât toţi. În mijlocul celorlalţi strălucea şi se arăta ca un ofiţer peste ceilalţi. Deci s-a întors şi a zis către ceilalţi tineri:
“Eu îl voi conduce, căci precum ştiţi are deosebită dragoste către mine. Ziua şi noaptea mă ruga pentru aceasta şi de multe ori m-am pus chezaş la Împăratul pentru el”.
Zicând el acestea s-a pornit către mine. Iar eu cugetam cu mirare, zicând: “Pe oamenii aceştia eu nu i-am văzut altă dată, dar ei m-au văzut şi de unde îmi cunosc numele? Apoi de unde au aflat că eu doresc să merg la Împăratul?” Cugetând eu acestea, a venit tânărul lângă mine şi mi-a zis cu faţă veselă: “Urmează-mă, ca să mergem la Împăratul!” Iar eu i-am zis: “Te rog frate, lasă-mă, cine sunt eu să merg la Împăratul? Şi care Împărat este acela care să mă cunoască pe mine?”
Atunci el a zâmbit puţin cu faţa veselă şi mi-a zis:
“Oare te prefaci că nu ştii care Împărat este acela la care vreau să te duc? Ori poate nu ştii cine sunt eu? Pentru că m-ai iubit şi m-ai rugat ziua şi noaptea, iată am venit să te iau şi să te conduc spre a merge la Împăratul. Este cu neputinţă să te las, trebuie să mă urmezi!”
Atunci eu neavând ce să mai răspund, l-am urmat (acela mergând înainte şi eu după dânsul). Cum mergeam eu aşa, îmi zicea gândul să-l întreb cine este el, de arată către mine atâta dragoste, pentru că nu-l cunoşteam încă cine este. Dar iarăşi mă ruşinam să-l întreb zicându-mi în gând că poate voi afla pe urmă. Aveam însă mare uşurare în sufletul meu câtă vreme îl vedeam lângă mine.
Deci am mers noi multă distanţă de loc, de la acea câmpie prea frumoasă, aşa încât nu se mai vedea nimeni afară de noi doi (adică eu şi călăuza), care mergeam. Când s-a terminat acea câmpie mare şi prea frumoasă am ajuns la o cărăruşă îngustă, care era foarte lungă, încât nu i se vedea capătul, iar de o parte şi de alta erau ca nişte ziduri înalte. Calea aceea era atât de îngustă, încât abia putea trece un singur om pe jos.
Când am ajuns acolo mi-a venit în inima mea o oarecare sfială, pentru că locul acela era sălbatec şi fără nici o mângâiere, dar când vedeam pe călăuza mea, se veselea sufletul meu.
Atunci călăuza mea oprindu-se puţin, m-a privit cu faţa lină şi veselă şi mi-a zis: “Pentru ce frate, este tulburat sufletul tău? Pentru ce te-ai lăsat stăpânit de lene şi se răspândeşte mintea ta încoace şi încolo? Pentru ce nu-ţi păzeşti mintea la cugetarea numelui lui Iisus Hristos? Au nu ştii câtă pagubă are omul când se leneveşte la Rugăciune, chiar şi numai la o singură răsuflare? Şi iarăşi oare nu ştii câtă folosinţă dobândeşte când cugetă totdeauna la mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos? Un asemenea om se izbăveşte de patimi şi de păcate, făcându-se sălaş al Sf. Treimi. Acela va să ajungă la desăvârşită dragoste, din care dragoste ai gustat o parte şi tu (prin nespusa milostivire a lui Dumnezeu) şi-i cunoşti dulceaţa. Deci pentru ce ai neglijat acest lucru (adică Rugăciunea minţii)? Până când vei rămâne, frate, în acest somn adânc al trândăviei, şezând întru nelucrare? Adu-ţi aminte de aşezarea ta cea mai dinainte, pe care ai neglijat-o (ai nesocotit-o) cu desăvârşire! Oare nu Dumnezeu este cel care te-a învăţat chipul în care să iei de mijlocitoare şi de chezăşuire a mântuirii tale pe Pururea Fecioara Născătoare de Dumnezeu? Oare El te-a învrednicit să afli povăţuitor neînşelat spre încredinţarea acestui lucru? Au nu cunoşti frate, milostivirea şi dragostea ce ţi-a arătat-o Dumnezeu?
Dar cu toate acestea, mare este milostivirea lui Dumnezeu către tine!”
Când mi-a grăit toate aceste cuvinte călăuza mea, m-a cuprins o mare umilinţă şi cu inima înfrântă, ziceam:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.
Şi când auzeam rugăciunea atât de mult mi se aprindea inima spre dragoste şi iubire dumnezeiască şi aşa de curat mă rugam, căci nici un lucru şi nici un cuget nu era ca să-mi tulbure mintea, ori să mă împiedice de la rugăciune. Şi atât de mult mi s-a adâncit mintea întru rugăciune şi atâta putere am luat din ea, încât mi-a fugit frica ce m-a cuprins mai înainte.
Atunci s-a întors călăuza mea spre mine şi mi-a zis:
“Ai văzut că eşti mai bine dacă zici Rugăciunea? Dacă vrei să fii totdeauna în această stare şi să te mântuieşti, scoală-te din adâncul somn al trândăviei şi unelteşte iarăşi aşezarea ta cea mai dinainte. Cea dintâi treabă a ta să fie paza poruncilor lui Dumnezeu cu neşovăire.
Toată râvna ta s-o pui întru cugetarea numelui lui Iisus Hristos, precum şi a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare.
Ia seama să păzeşti şi aceasta cu scumpătate, adică: Să te mărturiseşti curat în toată ziua (oricâte ţi s-ar întâmpla) şi să nu ascunzi vreun cuget de către duhovnicul tău!”
Zicându-mi el acestea, am început să mergem pe ulicioara cea îngustă şi cum mergeam, am văzut deasupra zidului (lângă drum) nişte cruci, ca semne ale drumului. Când am ajuns aproape de cruce, călăuza s-a oprit, făcând de trei ori semnul crucii şi zicând: “Crucii tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm!”
Mi-a zis apoi să şi mie să fac la fel cu dânsul şi am făcut. După ce am mers o mare distanţă de loc, am ajuns în partea cealaltă (din faţă) la capătul ulicioarei. Terminându-se drumul, am ajuns într-un loc, de care te cuprindea frică şi cutremur văzându-l. Pentru că era o prăpastie, ca un fel de haos întunecos. Se arăta o groapă adâncă ca o mare, a cărei lungime şi lăţime era fără sfârşit. Nu se vedea acolo nimic, decât întuneric beznă. În partea din faţă a gropii – foarte departe – se vedea un munte înalt, al cărui vârf ajungea până la cer. Pe la mijlocul acelei gropi înfricoşate era o punte îngrozitoare, pentru că puntea aceea era numai dintr-un lemn rotund, a cărui grosime era numai de o palmă şi unul din capetele punţii era la capătul uliţei celei înguste, iar celălalt capăt era la poalele muntelui celui înalt. Când sufla vântul, tremura puntea ca o frunză de copac.
Dacă am ajuns noi mai aproape şi am văzut acea groapă groaznică şi înfricoşată şi puntea, atunci mi-a venit frică şi cutremur în sufletul meu, când mă gândeam că este nevoie să trecem peste puntea aceea. M-am uitat într-o parte şi în alta să văd de nu este cumva un alt loc să trecem dincolo de groapă, pentru a ajunge la muntele cel înalt, care se vedea departe. Dar nu se afla nicăieri nici drum nici loc uscat de trecut, ci era groapa aceea toată numai, ca o mare întunecoasă.
Atunci s-a întors iarăşi călăuza spre mine şi mi-a zis, ca şi cum m-ar certa: “Iarăşi ai lăsat Rugăciunea şi pentru asta te cuprinde frica. Dă-mi încoace mâna!” Atunci eu i-am dat mâna cea dreaptă şi el apucându-mă m-a urcat deasupra pe punte şi ne-am pornit să mergem.
După ce am mers puţină distanţă, am văzut că puntea se clătina şi tremura ca frunzele când o suflă vântul. Eu am privit într-o parte şi în alta a gropii şi mi-a venit frică să mai merg pe ea, dar cu toate acestea, când vedeam călăuza mea că mă ţine de mână, mai prindeam puţin curaj.
Atunci s-a oprit puţin călăuza mea întorcându-şi faţa spre mine şi mi-a zis:
“Fă-ţi semnul crucii de trei ori şi cheamă numele Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria, pentru că în locul acesta mare putere are numele Ei!”
Atunci, eu am făcut de trei ori cruce şi am zis în mintea mea: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi!”
Şi (O, minune!), atâta putere mi-a venit în sufletul meu, încât n-am mai simţit vreo sfială sau frică.
Totuşi puntea tremura ca o pânză de păianjen, când mergeam noi pe ea. După multă vreme de cale, am ajuns la capătul punţii. Terminându-se puntea, am ieşit la picioarele muntelui arătat.
Atunci călăuza mi-a slobozit mâna de care mă ţinea şi mi-a zis: “De-acum nu mai ai frică!” Dar eu, din multa dragoste pe care o aveam către călăuza mea, nu voiam să mă despart, ci tot mă ţineam de mâna lui şi mergeam împreună. Dacă am mers aşa o mică distanţă, am început să urcăm muntele. Atunci m-am uitat în sus şi nu se vedea vârful lui, aşa era de înalt. Era şi greu de urcat, dar şi locul era prea veselitor. După ce am urcat o bună distanţă, m-am oprit puţin şi am privit în toate părţile muntelui, minunându-mă. Pentru că toate părţile muntelui erau acoperite cu măslini.
Şi mi-am zis în minte mea:
“De unde s-au găsit aici atâţia măslini?” Şi iarăşi am început să urcăm spre vârf.
După ce am mers o bună distanţă am ajuns deasupra în vârful muntelui. Şi iarăşi mai mergând puţin am ajuns la o poartă mare, care era deschisă.
Atunci călăuza mea a făcut semnul crucii de trei ori, asemenea şi eu, apoi am intrat înăuntru pe poartă.
M-am uitat eu acolo şi am văzut o câmpie atât de mare, încât nu i se vedea capătul, nici în lungime şi nici în lăţime: precum este tăria cerului aşa de mare era şi câmpia ceea. Frumuseţea ei şi podoaba ei cine este în stare să o povestească?
Însemnare:
Până aici am găsit scrisă vedenia lui Iosaf. Mai mult nu se află în mânăstirea Sf. Sava. Se zice că în Sfântul Munte se găseşte scrisă vedenia aceasta până la sfârşit. Dacă ajută Bunul Dumnezeu voi căuta prin scrisoare, ca să aflu şi restul povestirii.
|
