Skip to content

Sf. Nicodim Aghioritul (14 Iulie) – Despre rugăciune

Iulie 4, 2012

NOTĂ: Text preluat din Apanthisma, ed. Cartea Ortodoxă, 2007. Textul cuprinde fragmente din ÎNAINTE-CUVÎNTARE CĂTRE CITITORI, scrisă de Sf. Nicodim, şi se referă la necesitatea şi foloasele rugăciunii. De aici puteti descărca toată introducerea plus CUVÂNT PENTRU POCĂINŢĂ

Nu este altă faptă mai bună, nici mai înaltă, nici mai de nevoie decît sfinţita rugăciune. Nu este alta mai înaltă decît aceasta. Căci toate celelalte fapte bune: postul, zic, privegherea, culcarea pe pămînt, strădania, fecioria, milostenia şi tot celălalt neam de aur şi ceata cea potrivită şi şiragul cel cu cerească împletire a faptelor bune celor cu chip dumnezeiesc, măcar că sînt urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sînt averi nelipsite şi podoabă fară de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om îndemînos spre a se uni. Însă sfinţita rugăciune, ea singură uneşte, ea singură împreunează pe om cu Dumnezeu, şi altminteri – pe Dumnezeu cu omul şi le săvîrşeşte pe amîndouă întru un duh; fiindcă este o unire fără de mijlocire, şi o legătură strînsă a Ziditorului cu zidirile cele cuvîntătoare.

Nu este altă faptă bună mai de nevoie decît Dumnezeiasca rugăciune:

1. Căci cîtă nevoie şi trebuinţă are omul de ajutorul lui Dumnezeu, asemenea atîta nevoie are şi de sfinţita rugăciune cea pricinuitoare de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceea, dacă fară de ajutorul lui Dumnezeu nu poate omul a face vreun bine – «Fără de Mine nu puteţi face nimic» (Ioann 15:5) apoi şi fară de sfinţita rugăciune, prin care se dăruieşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate omul a face binele. Pentru aceasta, trebuinţă este a se ruga cineva, şi prin rugăciune a cere Dumnezeiescul ajutor, şi cînd are a socoti vreo înţelegere trebuincioasă şi bună, şi cînd are a grăi vreun cuvînt de suflet folositor, şi cînd are a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Şi în scurt a zice, trebuinţă de rugăciune are omul şi cînd începe, şi cînd ajunge la mijloc, şi cînd sfîrşeşte fiece slujbă a sa, fiece lucru al său şi fiece apucare a sa.

2. Atîta trebuinţă are omul de singură sfinţita rugăciune, cîtă trebuinţă are de toate celelalte împreună fapte bune. Căci cu neputinţă este nu numai a isprăvi cineva, ci nici cu totul a începe vreo altă faptă bună, fară de a cădea întîi la Dumnezeu prin rugăciune şi a cere ajutor de la El, Dătătorul şi Dăruitorul tuturor faptelor bune.

Şi 3. Sfinţita rugăciune este după cuviinţă prea de nevoie la mai toată răsuflarea omului. Căci fiindcă este mintea omenească de-a pururea mişcată, ca o fără de trup, pentru aceasta în fiece faptă, şi la mai fiece răsuflare, pot a-i veni ei năpădiri de gînduri rele, şi cu acestea a-i da război şi a o răni diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru care mare nevoie are omul la mai toată răsuflarea a ţinea arma dumnezeieştii rugăciuni, ca să lupte cu dînsa pe războinicul şi să-i risipească năvălirile şi împotrivirile lui, temîndu-se, nu cumva aflîndu-l pe el vrăjmaşul fară de armă, să-l rănească cu învoirile şi unirile gîndurilor, şi să-l omoare.

Primiţi, drept aceea, cu dragoste şi îmbrăţişaţi şi luaţi la sine-vă, toţi fraţii întru Hristos, turma lui Hristos cea a toată lumea, teologicele şi rugătoarele şi prea-umilincioasele aceste rugi şi rugăciuni, hrana aceasta purtătoare de flori şi purtătoare de crini ce o aduce dragostei voastre păstorul nostru cel a toată lumea şi stăpînul şi purtătorul de grijă de mîntuirea tuturor, şi întru dînsele vă desfătaţi şi vă bucuraţi şi vă paşteţi de ajuns, ca în nişte cîmpi făcători de flori, ca în nişte livezi înverzite, ca în nişte grădini pline de rouă, ca la nişte păşuni de suflete hrănitoare şi ierburi dătătoare de viaţă. Căci în sfinţitele aceste rugăciuni, prea cu îndestulare şi precum se cuvine veţi afla acele patru părţi sau însuşiri pe care le cuprinde fiece rugăciune desăvîrşită. Adică întîi, slavoslovia. A 2-a, mulţumirea. A 3-a, mărturisirea. Şi a 4-a, cererea. Din care, pe cele două le mărturiseşte Marele Vasilie, zicînd: „Iară ale rugăciunii, iubite, două chipuri sînt: unul adică, al slavosloviei cu smerită cugetare, iară al doilea, cel al cererii cu micşorare. Deci rugîndu-te, nu veni îndată spre cerere; iară de nu, prihăneşti voirea ta, ca şi cum eşti silit de trebuinţă să te rogi lui Dumnezeu” (Cap. 1 al aşezămintelor postniceşti); iară pe celelalte două le mărturiseşte Dumnezeiescul Ioann al Scării. Că zice: „Mai-nainte de toate întru hîrtia rugăciunii noastre mulţumire adevărată să aşezăm. Iară întru al doilea stih, mărturisire şi zdrobire a sufletului întru simţire. Apoi aşa cererea noastră să o facem arătată Împăratului a toate. Că prea bun este chipul cel mai-nainte zis al rugăciunii, după cum oarecăruia din fraţi de îngerul Domnului i s-a arătat.” (Cuv. 28, pentru rugăciune).

Pentru aceea prin slavoslovie veţi slavoslovi pe Tatăl cel fără de început, pe Fiul cel împreună fără de început şi pe Duhul cel Prea-sfînt şi împreună veşnic, pe Treimea cea mai presus de fiinţă şi nedespărţită, pe Unul Dumnezeul nostru şi pe cea Prea-curată şi Prea-fară-de-prihană Maica Dumnezeului nostru. Iară prin mulţumire veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru facerile de bine şi darurile ce v-a făcut vouă, cele arătate şi nearătate, cele sufleteşti şi trupeşti, cele trecute, cele de faţă, şi cele ce vor să fie. Prin mărturisire, veţi mărturisi lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă şi umilinţă toate păcatele ce aţi făcut, cu lucrul şi cu gîndurile. Şi prin cerere, veţi cere de la Dumnezeu să vă miluiască pe voi şi să vă ierte păcatele voastre, ca să vă păzească pe voi de tot vrăjmaşul văzut şi nevăzut şi să vă dăruiască vouă bunătăţile cele lumeşti şi mai presus de lume.

Dar fiindcă zdrobirea inimii şi umilinţa şi lacrimile sînt aripile sfinţitei rugăciuni prin care aceasta se suie la Ceruri şi intră în urechile Domnului Savvaoth – că a zis Dumnezeiescul Ieronim că rugăciunea numai îmblînzeşte pe Dumnezeu, iară lacrima îl sileşte pe El să miluiască pe cel ce se roagă – pentru aceasta, în chip de atîrnare înainte, însemnăm aicea cititorilor sfinţitelor acestora rugăciuni că zdrobirea aceasta a inimii, umilinţa şi lacrimile cele întru rugăciune se cîştigă întîi din frica firii de faţă a lui Dumnezeu, care se naşte cînd socoteşte omul că Dumnezeu este de faţă şi îl vede pe el şi îl aude, şi că el cînd se roagă este o tină, un vierme netrebnic şi o nimica alăturîndu-se cu Dumnezeu, iară Dumnezeu, înaintea Căruia se roagă, este un Ziditor A-tot-puternic şi Stăpîn al tuturor, Unul din fire nemărginit, întru tot neamul prea-desăvîrşit, şi un mai presus de fiinţă şi necuprins singur-stăpînitor.

Al doilea, se naşte zdrobirea şi umilinţa întru rugăciune din smerita cugetare şi din socoteală, că el, ce se roagă înaintea unui Dumnezeu ca Acesta cu nemărginire puternic, nu este numai fireşte un vierme putred, ci este, lîngă acestea, şi cu voirea un călcător de Dumnezeieştile Lui porunci, un vrăjmaş al lui Dumnezeu şi un mai păcătos decît toţi, care nu este vrednic nici a-şi deschide gura şi a se ruga înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, despre o parte Marele Vasilie a zis: „Cînd vei slavoslovi din Scripturi, cît poţi, şi vei înălţa laudă către Dumnezeu, atunci începe cu smerită cugetare, şi zi: Eu, Doamne, nu sînt vrednic înaintea Ta a grăi, pentru că foarte păcătos sînt.

Al treilea, umilinţa întru rugăciune şi lacrimile se nasc cînd omul se roagă cu pricepere şi nu zice unele cu gura şi altele cugetă cu mintea, ci mintea lui ia aminte toată cu totul la cele ce se grăiesc, şi înţelege şi gustă felurimea lor, precum şi gustul simte şi se învoieşte cu felurimea bucatelor

Al patrulea, umilinţa şi lacrimile se nasc întru rugăciune dacă acela ce se roagă nu socoteşte că cuvintele acelea ale rugăciunii le-a zis altul, sau că s-au scris pentru alt om, ci că s-au scris pentru dînsul, şi el însuşi este cel ce le zice, şi că el este acela ce a făcut toate acele păcate ce se aduc în cuvintele rugăciunii.

Iară al cincilea şi mai de pe urmă, umilinţa şi lacrimile se nasc şi din formele cele din afară ale trupului; adică cînd se roagă cineva cu capul descoperit, genunchii plecîndu-şi, pieptul bătîndu-şi şi avînd chip de osîndit care stă înaintea Domnului. Fiindcă după formele cele din afară ale trupului, aşa împreună se formăluieşte şi împreună se aşează şi din lăuntru sufletul, după Ioann al Scării: „După sfiala cea din afară şi după meşteşugiri, se aseamănă sufletul, şi după acelea ce le lucrează se închipuieşte, şi după dînsele se formăluieşte” (Cuv. 25, pentru smerita cugetare).

Dar fiindcă singură umilinţa şi lacrimile nu sînt de ajuns ca să plece pe Dumnezeu a ne da nouă cererile ce le cerem întru rugăciunile acestea, ci trebuiesc încă şi alte oarecare, iată le-am adaos şi pe acestea aicea, care se cuprind în şase.

1. Căci cel ce voieşte a-şi face cererea sa cea dintîi, care este iertarea păcatelor sale, se cuvine şi el, rugîndu-se, să ierte păcatele ce i le-au făcut lui ceilalţi, precum a zis Domnul: «Cînd staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre» (Marco 11:25). …

2. Căci cel ce cere să ia ceva de la Dumnezeu se cade a cere nu cu neîntărire şi cu îndoire, ci cu credinţă neîndoită şi statornică, precum zice întîi Domnul: «Toate oricîte veţi cere întru rugăciune, crezînd, veţi lua» (Matth. 21:22). …

3. Căci cel ce cere, se cade a cere nu cereri nepotrivite şi lumeşti şi pricinuitoare de dezmierdările sale, ci cereri după Dumnezeu, folositoare şi de mîntuire. Precum acelaşi frate al lui Dumnezeu, înfruntînd, zice: «Cereţi şi nu luaţi, căci rău cereţi, ca la dezmierdările voastre să cheltuiţi» (Iacov 4:3). …

4. Căci cel ce voieşte a-şi lua cererile sale cele folositoare de la Dumnezeu, se cade şi el a mişca şi a face de la sineşi toate acelea ce îi dă mîna şi poate, după paremia cea de obşte, ce zice „Împreună cu Athina, mişcă şi mîna”, şi a nu se lenevi şi a se da pe sineşi de bună voie la patimi şi la pofte, şi apoi a cere dumnezeiescul ajutor.

5. Cel ce voieşte a-şi lua de la Domnul cererea sa, se cuvine a nu se împuţina cu sufletul şi a se necăji şi a se strîmtora întru rugăciune, ci a îngădui întru dînsa cu îndelungă-răbdare şi la multă vreme.

Iară a 6-a şi mai de pe urmă: Cel ce voieşte ca să-şi dobîndească cererea sa, se cade a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu, fie că degrab va lua aceea ce îşi cere, fie că mai cu întîrziere. Pentru aceea a zis Pavel: «Cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu» (Filip. 4:6). Fiindcă de multe ori Dumnezeu nu ne dă nouă degrab aceea ce o cerem, sau pentru că ştie că avem a o pierde aceea ce ne-o va da nouă şi dintru aceasta avem a ne munci mai mult, ca unii ce am lepădat Darul, sau pentru că, cunoscînd că după ce ne vom lua cererea noastră avem a înceta de a ne ruga, pentru aceasta ne întîrzie cererea noastră şi nu ne-o dă, vrînd şi grijindu-se a-L ruga pe El totdeauna şi a sta înaintea Lui prin rugăciune, sau ca să se arate credinţa noastră cea către Dumnezeu şi dragostea, sau şi pentru alte judecăţi ale lui Dumnezeu, cu totul neînţelese de noi, dar drepte şi spre folosul nostru privind. …

Deci dacă, fraţi şi părinţi, fiind cu toate acestea ce le-am zis însoţiţi, veţi aduce Sfîntului Dumnezeu sfinţitele rugăciuni ce se cuprind în cartea aceasta, eu deplin pe voi vă adeveresc că veţi cîştiga în sufletele voastre credinţă neclintită, nădejde tare, dragoste adevărată, iertare de păcate, scăpare de rele văzute şi nevăzute, dobîndire de cereri, izbăvire de draci, şi împărtăşirea şi unirea cu Dumnezeu şi cu îngerii. Fiindcă, după propovăduitorul rugăciunii cel de aur şi numit cu numele darurilor: „Cu Dumnezeu întru adevăr vorovim în vremea rugăciunii, prin care şi cu îngerii ne împreunăm” (Cuvînt pentru rugăciune). Şi în scurt a zice: din dumnezeieştile acestea rugăciuni veţi dobîndi grămadă de bunătăţi, mare de comori, furnicar de lucruri plăcute lui Dumnezeu, claie de fapte bune, şirag de daruri şi roduri prea destule de folos duhovnicesc.

Anunțuri

Comentariile sunt închise.