Skip to content

O mică lămurire

În Tomul 1, la pagina 9, părintele schimonah are aceste cuvinte foarte folositoare:

O MICĂ LĂMURIRE

Viaţa creştinilor şi obiceiurile creştinilor

Mărimea învăţăturii creştine, viaţa neprihănită a Mântuitorului, zelul fără de pereche al Sfinţilor Apostoli în propovăduirea cuvântului Evangheliei, jertfirea vieţii lor şi a mii şi milioane de martiri, trebuiau să aibă neapărat ca urmare, în rândurile credincioşilor, o exemplară viaţă religioasă şi morală.

Originea şi puterea dumnezeiască a creştinismului trebuia să se dovedească şi pe acest teren al vieţii practice de toate zilele, pentru că după felul de viaţă pe care o duce cineva se judecă credinţa, religiunea sa.

„După roadele lor îi veţi cunoaşte – zice Mântuitorul – căci nu se culeg struguri din spini, nici smochine din ciulini”.

Într-adevăr viaţa creştinilor din primele veacuri a şi fost la înălţimea învăţăturii Domnului. Creştinii numeau fraţi pe toţi oamenii, de orice neam, de orice stare socială, căci toţi sunt fii ai lui Dumnezeu, Tatăl ceresc. Aşa de departe mergea iubirea frăţească dintre primii creştini, că în unele biserici, ca de pildă cea de la Ierusalim, pe vremea Sfinţilor Apostoli, se ducea viaţă de obşte. Pretutindeni unde se aflau creştini, robia era desfiinţată, femeia era pusă pe aceeaşi treptă cu bărbatul, străinii ospătaţi, copii crescuţi în frica lui Dumnezeu şi în respect faţă de părinţi şi de cei mari, bolnavii şi cei săraci erau îngrijiţi, cu un cuvânt viaţa creştină era un model, o viaţă cum nu se mai văzuse până atunci. Între creştini nu se găseau criminali, călcători de jurământ, destrăbălaţi, hoţi, cămătari şi altele de acest fel.

Făgăduiala solemnă pe care o dădea fiecare la primirea botezului că „se leapădă de satana şi de toţi îngerii lui şi de toată servirea lui”, conduse la ideea că viaţa este o luptă cu lumea şi cu diavolul şi că creştinul este SOLDAT AL LUI HRISTOS.

Datoria de soldat al lui Hristos impunea creştinilor ca să se ferească de anumite lucruri practicate de păgâni şi mai ales de acelea care stau în legătură cu închinarea de idoli. Tot pentru acest motiv ei nu se duceau la teatre, la circuri, ei trebuiau să fugă de ospeţe, de dansuri şi de jocurile de noroc.

Regula după care creştinul trebuia să se conducă în alegerea şi practicarea ocupaţiunii în petreceri erau cuvintele Sf. Apostol Pavel: „TOATE ÎMI SUNT SLOBODE DAR NU TOATE ÎMI SUNT DE FOLOS”.

Creştinii din acest timp se deosebeau mult de păgâni – cum zice un sfinţit scriitor de atunci – prin aceea că „ei erau în trup dar nu trăiau după trup, locuiau pe pământ, dar trăiau în ceruri”.

Aceeaşi sfinţenie care se observa în viaţa publică a creştinilor, o găsim şi în viaţa lor cinstită. Căsătoria era taină sfântă şi viaţa familială o arenă pe întinsul căreia se puneau în practică toate ideile creştine. Tirania bărbatului faţă de soţie şi de copii era necunoscută, nerespectul copiilor faţă de părinţi nu se pomenea, luxul în îmbrăcăminte şi podoabe de tot felul lipsea. În locul acestora, dragostea cea mai desăvârşită şi întrecerea nobilă în practicarea virtuţilor domnea între toţi membri familiei. Orice lucru începea şi se sfârşea cu facerea semnului Sfintei Cruci. Mulţi creştini nu se mulţumeau cu ducerea aceluiaşi fel de viaţă ca toţi ceilalţi, ci căutau să se distingă prin postire mai îndelungată şi mai aspră, prin rugăciuni, prin cugetări duhovniceşti, prin citirea cărţlor sfinte, prin abţinerea de la căsătorie şi prin împărţirea avutului lor la săraci. Prin aceste mijloace credeau ei că pot ajunge la un mai înalt grad de perfecţiune morală şi că prin urmare vor dobândi mai uşor mântuirea sufletului lor.

Felul acesta de viaţă s-a numit aschisis adică exercitare în virtute, iar care trăiau în această nevoinţă se numeau pustnici, monahi sau călugări.

Cu timpul, unii din aceşti nevoitori urmând exemplul Sfântului Prooroc Ilie, al Sfântului Ioan Botezătorul şi al Mântuitorului, se retrăgeau în locuri pustii unde trăiau toată viaţa în post şi în rugăciune şi în cugetarea celor sfinte.

Unul dintre cei din urmă nevoitori ai cinului monahicesc şi râvnitor al tradiţiilor strămoşeşti ale Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe de Răsărit a fost Cuviosul părintele nostru Ieroschimonahul Ioan care şi-a pus toată sârguinţa spre a o păzi cu toată scumpătatea. Râvna Părintelui Ioan pentru mântuire o va înţelege fiecare cititor din scrierile şi cugetările lui pe care le vom însemna pe fiecare la rândul lor cu ajutorul lui Dumnezeu.

de Monahul Ioanichie

p8 – p10

Anunțuri