Skip to content

Viaţa Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva Sihastru din Ţara Sfântă (1)

Notă: Acesta este viaţa Sfântului Ioan cea adevărată, scrisă de ucenicul său, schimonahul Ioanichie, cu care a locuit împreună până la sfârşit. Sfântul Ioan a stat şapte ani în Peştera Sfânta Ana şi nu ieşit niciodată de acolo în acest timp, nici la mânăstirea Gheorghe Hozevitul, nici la Iordan.
El mânca numai pozmag sau pâine cu apă, ce le aducea fratele Constantin care era brutarul Patriarhiei din Ierusalim.
Se notează de asemena că Sfântul Ioan a vrut să vină mai întîi în Athos, unde era calendarul neschimbat, şi nu a putut pentru că nu avea încă făcută armata; apoi a reuşit să meargă la Ierusalim, unde de asemenea calendarul era neschimbat cum este şi astăzi.
Această viaţă a Sfântului Ioan se află la Patriarhia din Ierusalim în limba greacă şi s-au titărit în broşură în limba greacă trei ediţii la Atena.

(in original acestă notă apare înaintea titlului)

Prea Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob s-a născut în România, judeţul Dorohoi, comuna Horodiştea, în anul 1913, din părinţii Maxim şi Ecaterina, buni creştini ortodocşi şi cu posibilităţi de trai reduse.

Nota website: Sf. Ioan Iacon s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, jud. Dorohoi (azi jud. Botoşani – în 1968 satul Crăiniceni s-a unit cu Horodiştea iar astăzi Horodiştea face parte din comuna Păltiniş).

La Botez, i s-a pus numele Ilie; nimeni nu a putut bănui atunci că micul Ilie va vieţui într-o zi în locurile unde a trăit Sfântul Prooroc Ilie.

Când micul Ilie a împlinit vârsta de şase luni, a murit mama lui, iar cu trei ani mai târziu moare pe frontul din Ungaria şi tatăl lui.

Rămas orfan de ambii părinţi, a fost luat în grijă de o bunică cu numele Maria – bunica Maria. Ea a dorit foarte mult să-şi petreacă sfârşitul vieţii într-o mânăstire, dar a renunţat având acuma grijă de Ilie.

Prunc orfan fiind, a fost hrănit cu ceaiuri şi numai din când în când era alăptat, de o vecină, aşa că cel ce era să devină Sfântul Ioan a fost obişnuit cu postul din pruncie. Bunica Maria, atât din cauză că nu a putut merge la mânăstire, cât şi de mila copilului, plângea mereu. Când băiatul s-a făcut mai mărişor, îi citea din cărţi despre patimile Mântuitorului, Visul Maicii Domnului şi altele şi tot timpul cât băiatul citea, ea plângea.

Într-o seară, pe când Ilie citea ca de obicei şi văzând-o plângând aşa de tare, copilul s-a întristat şi a întrebat-o:

– Mamă, de ce atunci când eu citesc tu plângi aşa de tare şi mai ales când citesc din Patimile Domnului nostru Iisus Hristos ?

– O, copilul meu, zise ea, durerea din casa noastră tu nu o ştii. Mama ta nu sunt eu. Mama ta s-a prăpădit.

Şi i-a povestit toate cu de-amănuntul şi destăinuindu-i jalea ei că nu a putut merge la mânăstire, aşa cum făgăduise şi îi zice că se roagă la Dumnezeu, măcar prin el să-şi dobândească mântuirea. După această spovadă, ori de câte ori citea băiatul din cărţile sfinte, plângea şi băiatul, ştiind că este singur pe lume. Când Ilie a împlinit vârsta de 10 ani, s-a stins din viaţă şi aceea care i-a fost mamă şi bunică, rămânând pe seama unui unchi, care era căsătorit a doua oară cu o femeie cu mulţi copii.

Pentru că Ilie era foarte înţelept la şcoală, deosebindu-se de copiii unchiului, era mereu pismuit şi nedreptăţit. La masă, cu atâţia copii, el se simţea străin; mânca puţin şi se scula de la masă aproape flămând; aşa încât, el de mic a plâns foarte mult şi a postit şi a dobândit virtuţile pe care trebuie să le aibă un monah desăvârşit: smerenie, post, rugăciune, sărăcie şi, ulterior, pribegie.

Şcoala primară a urmat-o în satul său natal. La terminarea şcolii primare, profesorul a îndemnat pe moş Alecu (unchiul său), să dea pe Ilie mai departe, zicând:

– Moş Alecu, este păcat de acest băiat aşa de înţelept să nu-l dai la şcoală mai departe.

La sfatul profesorului, moş Alecu îl trimite apoi să urmeze studiile la Liceul din Coţmani, în Bucovina, unde a urmat trei ani şi patru ani la Liceul Dimitrie Cantemir* din Cernăuţi, unde trece şi examenul de bacalaureat în anul 1932, fiind clasificat primul.

La şcoală, Ilie a avut multe de îndurat: ca orfan, nu plătea taxele şcolare dar, pentru plata cărţilor, pentru haine de paradă şi pentru alte cheltuieli, moş Alecu nu-i trimitea nici un ban; dormea şi mânca la internatul liceului.

Pentru cărţi, Ilie cerea cartea de la profesor, o citea noaptea şi o da înapoi a doua zi, aşa făcuse cu toate cărţile timp de şapte ani cât au durat cursurile liceale. În excursii şi la parade Ilie nu se ducea, căci nu avea haine de paradă, avea numai un rând de haine ce erau pe el. Un ban de buzunar ca să mai cumpere şi el câte ceva de ale mâncării când ieşea cu ceilalţi băieţi, el nu avea. Se întrista tânărul Ilie când colegii lui plecau în excursie şi el trebuia să rămână singur la internat; dar nu şedea în trândăvie ci învăţa, cugeta şi se ruga încontinuu.

Vara, în perioada vacanţelor, se ducea la unchiul său, moş Alecu, şi-l ajuta la munca câmpului, la prăşit, la coasă şi la alte treburi gospodăreşti. Nimeni nu ţine minte să-l fi văzut făcând vizite la preotul satului sau la prfesorul său, sau stând de vorbă fără rost cu oamenii.

Când a dat bacalaureatul a dormit la Mitropolie la Cernăuţi şi s-a mărturisit la un preot arhimandrit, care îl sfătuieşte să rămână acolo şi să facă teologia. După scurt timp însă, arhimandritul, din cauza neînţelegerii cu ceilalţi părinţi, care erau basarabeni, este nevoit să plece, şi la plecare îl sfătuieşte să nu rămână acolo, ci să mergă la Mânăstirea Neamţ şi îi dă chiar o recomandare către stareţul de acolo, arhiereul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit al Moldovei la Iaşi şi Patriarh al României. Tânărul Ilie se şi gândeşte ce să facă. Colegii lui s-au înscris fiecare la facultatea la care au voit, dar el ce să facă? După multă rugăciune, treaz fiind şi în plină zi, aude o voce:

Mânăstire!

Simţind în sufletul său o chemare deosebită de la Dumnezeu pentru o viaţă curată în monahism, pleacă imediat la Mânăstirea Neamţ şi este primit de stareţul arhiereu Nicodim şi stă aici cam un an, adică în anul 1933. Aici a fost pus la multe ascultări printre care şi ajutor de farmacist pe lângă vestitul farmacist Iov schimonahul, apoi bibliotecar al mânăstirii unde s-a îmbolnăvit cu aranjatul cărţilor pline de praf şi de mucegai şi de la curenţii de la ferestre, şi de la crăpăturile de la duşumea, căpătând reumatismul, de care atrebuir să sufere toată viaţa lui, până la mormânt.

În mânăstire s-a împrietenit cu cei mai bătrâni şi mai învăţaţi părinţi, cu care discuta despre mântuirea sufletului şi problema schimbării calendarului, care era încă mult discutată atunci şi constituia o problemă cheie. S-a împrietenit cu un frate din Bucovina şi pe acest frate stareţul a hotărât să-l facă călugăr împreună cu alţi fraţi dar el n-a voit, spunând că mai întâi să facă Botezul adevărat prin afundare după cum s-a rânduit prin Sfinţii Apostoli, iar nu prin stropire aşa cum se făcea atunci în Bucovina. După ce l-a botezat, a fost făcut şi călugăr şi cu acesta fratele Ilie s-a hotărât să meargă la Muntele Athos, unde se păstrează Calendarul adevărat ortodox. Încercând să scoată paşaportul pentru Athos, n-au reuşit, spunându-le că trebuie să facă mai întâi serviciul militar. Dar Ilie, crezând că va reuşi să scoată paşaportul ca civil, s-a bărbierit şi tot n-a reuşit şi de ruşine nu s-a mai întors la Mânăstirea Neamţ. Apoi a vizitat şi pe Petrache Lupu la Maglavit şi ca mărturie se păstrează hârtia cu iscălitura preotului din Maglavit. La întoarcerea din Maglavit a trecut pe la Mânăstirea Turnu de pe Valea Oltului. Acolo, cu câteva zile mai înainte, arsese Biserica. Când l-au văzut părinţii din mânăstire, care erau în număr de şase, l-au rugat mult ca să rămână la ei, că nu mai aveau nici un tânăr, care să-i ajute, tocmai plecase un frate tânăr şi nu mai ştiau nimic de el. Ilie a rămas cu bucurie acolo un an întreg. Mânăstirea avea o grădină cu pomi fructiferi, din care Ilie, mâncând, s-a mai îndreptat cu sănătatea. Părinţii din mânăstire voiau să rezidească biserica arsă şi sfătuiau pe Ilie să meargă după milostenie prin sate şi să adune bani împreună cu o călugăriţă de la o altă mânăstire, dar Ilie n-a primit să facă această ascultare.

Acum se apropie timpul ca să facă armata şi părinţii îl sfătuiau ca să se facă diacon şi să scape de armată. Ilie însă n-a voit, căci nu voia să rămână acolo, şi a preferat să facă serviciul militar. În timpul serviciului militar, nu s-a bărbierit, ci a purtat barbă. După terminarea serviciului militar se călugăreşte primind numele de Ioan, aceasta a fost în preajma Sfintelor Paşti ale anului 1936, de când îşi închină toată viaţa sa monahismului, stareţ al Mânăstirii Neamţ era acuma Valerie Moglan, la care a fost intendent de stăreţie şi profesor de limba română pentru pregătirea fraţilor din mânăstire. De remarcat este faptul că fratele Ilie şi părintele Ioan a avut numele celor doi mari prooroci: Sfântul Ilie râvnitorul şi Sfântul Ioan Botezătorul postitorul, şi s-a învrednicit să trăiască chiar pe locurile unde s-au nevoit aceşti doi mari prooroci, pe care i-a avut întotdeauna ca o oglindă şi sprijinitori în toate ispitele şi necazurile lui. Dar un foc puternic ardea în inima lui şi o dorinţă nestrămutată ca să meargă la locurile Sfinte ca să se închine şi să calce pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Dorinţa lui se realizează şi primeşte blagoslovenie de la arhiereul Nicodim, acum mitropolit al Moldovei, care i-a dat şi prima blagoslovenie când a intrat în Mânăstirea Neamţ, şi în toamna lui 1936 porneşte spre Locurile Sfinte unde se păstrează Calendarul Ortodox neschimbat moştenit de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit.

La Ierusalim, părintele Ioan a venit cu încă doi monahi din Mânăstirea Neamţ: monahul Claudio şi monahul Damaschin, care după vizitarea Sfintelor Locuri se reîntorc în România, iar părintele Ioan cu greutate se închinovează în Lavra Sfântului Sava, situată între Bethleem şi Marea Moartă, unde primeşte tunderea monahală în treapta schimniciei. Greutatea de a intra în Mânăstirea Sfântul Sava a provenit din partea egumenului Nicolae, care avea două motive:

1. Cuza-Vodă, la 1862, a făcut secularizarea averilor mânăstireşti, după care lege a avut de pierdut mânastirile din Ţara Sfântă şi

2. În mânăstire mai exista duhovnicul Sava, cuţovlah, care vorbea bine limba română şi încă un monah român şi împreună cu părintele Ioan ar fi putut face partid, ceea ce nu s-a întâmplat. Totuşi Mânăstirea Sfântul Sava avea mare lipsă de personal, tânărul şi egumenul Nicolae a mers la Patriarhul din Ierusalim şi i-a cerut să-i dea personal şi acesta i-a spus:

– Uite, tânăr şi nu vrei să-l primeşti.

Numai în urma acestui eveniment l-a primit pe părintele Ioan. În Mânăstirea Sfântul Sava învaţă bine limba greacă, o vorbea perfect ca şi grecii. Se ocupă mult cu cititul, cercetează vestita bibliotecă a mânăstirii şi face traduceri multe din limba greacă în limba română care să fie folositoare tuturor românilor, care le vor citi. Ajunge paracliser, ajutor de econom şi cu îngrijirea bolnavilor, care îi răpea foarte mult timp. Ca paracliser trebuia să aprindă candelele la două Biserici şi la patru Paraclise. Venea la chilie seara la ora 10 ca să se odihnească şi când să adoarmă îl trezea vecinul de alături, un bătrân bolnav şi de minte, care până atunci se săturase de somn şi se scula şi începea să cânte tropare şi condace, iar părintele Ioan trebuia să se scoale la ora 11 şi să aprindă candelele şi să tragă clopotele de deşteptare. De aceste „neadormite Candele” părintele Ioan avea grijă.

Odată părintele Ioan venea de la Ierusalim cu un măgar şi cu un arab pe valea ce trece pe lângă mânăstire, căci acesta era drumul obişnuit, circa patru ore de mers. Cam la mijlocul drumului vede pe un deluşor o mulţime de arabi, care păzeau trecerea economului mânăstirii, ieromonahul Pavel, care era trecut la Ierusalim şi la întoarcere îl aşteptau ca să-l omoare, fiind supăraţi că i-au oprit să aducă proviziile la mânăstire şi în locul lor au pus pe alţii.

Când l-au văzut pe părintele Ioan, crezând că este economul, un tânăr ridică un par de lemn să-i dea în cap şi când a ridicat parul, tatăl lui a strigat:

– Stai, nu da, că nu-i el, este altul!

Şi a stat cu parul aşa şi părintele Ioan a scăpat de moarte sigură.

Părintele Ioan îngrijea şi de bolnavii mânăstirii. Auzind arabii de el că este priceput, au început să vină şi ei ca să-i ajute şi să-i vindece şi cu timpul este numit de toţi „Doctorul Mânăstirii”.

În acea vreme începuseră mari tulburări, se răsculaseră arabii împotriva englezilor şi arabii aduceau răniţii în mânăstire şi în mânăstire nu mai era linişte.

________________________________

* În cartea sa „Viaţa mea. Mărturia mea” Pr. Adrian Făgeţeanu îşi aminteşte de Sf. Ioan Iacob, din perioada liceului …

 

pag 1/5   >>

 

p22 – p28