Skip to content

Viaţa Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva Sihastru din Ţara Sfântă (2)

(continuare)

Părintele Ioan era foarte obosit şi slăbit din pricină că nu avea nici o clipă de odihnă, fiind bolnav şi cu rinichii şi clima şi hrana nefiind prielnice, se hotărăşte să plece în pustie pentru linişte. Se mărturiseşte la părintele duhovnic Sava, care îi dă blagoslovenie să plece în pustie, aceasta în anul 1939. Părintele Ioan pleacă cu un frate nou sosit din România, care însă după 3 luni s-a reîntors în România din cauza asprimii pustiei. La plecare au luat şi un arab până la un loc şi pe urmă s-a întors înapoi. Au mers mai departe prin pustie la Fesca, azi îi spune Qumran, unde s-au făcut săpături şi s-au găsit fragmente din Vechiul Testament şi unde au trăit esenienii.

Până acolo nu mai era mult de mers şi fără drum, numai prin pustietăţi, şi noaptea se apropia şi apa din vasul lor se terminase şi ei erau foarte obosiţi, căldura era de 40 de grade şi nu ştiau ce să facă de apă. Stând jos şi odihnindu-se, văd aproape de dânşii mulţi bărzăuni, care se coborau şi se ridicau dintr-o vale adâncă printre stânci.

Se uită cu atenţie şi văd ceva licărind ca apa, dar cum să se coboare! Aveau o funie şi se leagă unul de mijloc şi unul ţinea bine funia şi aşa au ajuns în fundul văii; acolo era puţină apă rămasă din ploile de iarnă, din care beau şi bărzăunii. Au băut, s-au întărit şi au luat apă şi în vasul lor. A doua zi au mers până la peştera dorită, unde au stat numai două săptămâni, căci apa era sălcie şi în afară de asta au năvălit beduinii cu vitele lor.

S-au mutat la Peştera de la Calomona, care este la un kilometru depărtare de mânăstirea Sfântul Gherasim spre Marea Moartă şi Iordan. Au plecat noaptea, ca să nu-i vadă de la Marea Moartă, străbătând pustia prin văi şi dealuri. Deodată văd pe un deal în apropiere de ei o fiară cât un măgar, care mereu se oprea şi se uita la ei.

Dumnezeu i-a ocrotit şi fiara nu i-a atacat căci era o hienă, foarte periculoasă, dar şi fricoasă, care atacă la mizul nopţii.

Peştera de la Calomona era umedă şi apa o aducea de la mânăstirea Sfântul Gherasim. Între timp, fratele din România a plecat dar avenit monahul Ioanichie, un alt călugăr de origine română, care a rămas cu părintele Ioan până la sfârşitul vieţii lui.

Aici au stat un an şi jumătate în condiţii de trai foarte grele. Aici părintele Ioan a tradus din limba greacă Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi l-a terminat în ziua de 5 August, ziua în care trebuia să fie şi adormirea părintelui Ioan.

Condiţiile de hrană fiind nepotrivite, părintele Ioan s-a îmbolnăvit de dizenterie, de care a suferit un an şi jumătate.

În acest timp, al doilea război mondial era în plină intensitate. Germanii se apropiau de Alexandria din Egipt, şi fiindcă România era aliată cu Germania, englezii au adunat pe toţi românii într-un lagăr la un loc cu germanii şi italienii. Pe părintele Ioan, deşi bolnav, dar fiindcă cunoştea limbi mai multe (germană, franceză, arabă, greacă) l-au ţinut 9 luni mai mult decât pe toţi. După eliberarea din lagăr s-a întors iarăşi la Mânăstirea Sfântul Sava.

La praznicul Mânăstirii Sfântului Teodosie s-a dus şi părintele Ioan şi s-a rugat cu fierbinţeală la Sfintele Moaşte „Capul Sfântului Teodosie” începătorul de obştie şi a simţit multă uşurare de suferinţa care o avea şi s-a vindecat cu darul Sfântului Teodosie.

A doua oară în Mânăstirea Sfântului Sava, părintele Ioan şi-a luat iarăşi ascultările de mai înainte, dar acuma era mai slăbit şi anemiat şi clima îi făcea mult rău, tot mereu sta şi se gândea cum să scape iar la linişte, căci mânăstirea nu avea alt călugăr tânăr, care să ia ascultările lui.

În vremea aceea era ca superior la Biserica Românească din Ierusalim arhimandritul Victorin, care cunoştea pe părintele Ioan de la Mânăstirea Neamţ şi fără să-l întrebe a scris la Patriarhul Nicodim ca să facă o intervenţie la patriarhul Ierusalimului şi să hirotonisească preot pe părintele Ioan pentru Schitul românesc de la Iordan cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Părintele Ioan de două ori a fost îndemnat a se hirotonisi ca diacon, odată la Turnu şi a doua oară la Mânăstirea Neamţ, dar n-a primit. Acuma, ca să poată ieşi la linişte, a primit. Patriarhul Ierusalimului a aprobat hirotonisirea şi la 13 mai (Sfânta Muceniţă Glicheria) a fost hirotonit ierodiacon în anul 1947, de către arhierul Irirarh şi la 14 septembrie, acelaşi an, a fost hirotonit ieromonah şi egumen pentru Biserica Românească de la Iordan. Hirotonia s-a făcut în Biserica Sfântului Mormânt.

După hirotonire, superiorul Bisericii româneşti tot amâna ca să-l trimită la Iordan, dar părintele Ioan i-a spus că el în Ierusalim în oraş nu stă şi s-a întors înapoi la Mânăstirea Sfântului Sava.

Văzând situaţia, arhimandritul Victorin îl cheamă înapoi şi-l lasă să plece la Iordan, dar fără nici un ajutor de hrană sau materiale.

Părintele Ioan a mers la Iordan împreună cu ucenicul lui, schimonahul Ioanichie.

Suntem în luna decembrie 1948, când războiul dintre evrei şi arabi era în toi. La schitul de la Iordan se revărsase atât Iordanul cât şi pârâul ce trece pe lângă Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi toată grădina era înnămolită cu pământ şi nisip. Casa de locuit era compusă din două camere, mici, pline de nămol.

Biserica era acoperită cu ţigle sparte şi ploua, printre pietrele pardoselii crescuse iarbă. S-a improvizat o sobă din trei butoaie cu pământ deasupra şi care servea de pat. Un frate român din Ierihon (fratele Constantin) aducea pâine din porţia lui şi a făcut o căsuţă din lemnele ce s-au găsit în grădina Schitului, aceasta în mod gratuit. După câtva timp a murit Patriarhul Nicodim al României şi după obicei toate patriarhiile îi fac parastase la 40 de zile. Când a făcut parastas şi Patriarhul din Ierusalim, arhimandritul Victorin îl cheamă să ia parte şi pe părintele Ioan, dar nu s-a dus, pentru că Patriarhul Nicodim cât a trăit a persecutat Biserica cu Calendarul adevărat Ortodox. Din cauza aceasta, arhimandritul Victorin s-a supărat foarte tare şi n-a vrut să treacă pe la Iordan, apoi din cauza războiului a plecat un an în Liban, iar la reîntoarcerea sa, aşa fel a făcut încât a trimis la Iordan pe părintele ce fusese mai înainte.

Părintele Ioan ţinea foarte mult la respectarea canoanelor Bisericii Ortodoxe de Răsărit, din care pricină a avut mult de suferit.

Astfel a venit odată la Iordan arhimandritul Victorin cu an om bogat din America, care voia să vadă schitul şi să-l ajute cu ceva bani. Când s-au aşezat la masă, arhimandritul Victorin a invitat la masă şi pe şofer, care era mohomedan. Părintele Ioan, fiindcă era şoferul de altă credinţă, n-a voit să stea la masă cu ei şi s-au supărat mult şi n-a mai dat nimic pentru Biserică, părintele Ioan aşa gândea: „mai bine sărac, dar curat”.

După ce a venit vechiul egumen de la Iordan, părintele Ioan şi ucenicul său au plecat la Schitul Sfânta Ana, ca să se liniştească în peşterile de acolo. S-a înţeles cu egumenul Mânăstirii Gheorghe Hozevitul, care i-a dat şi aprobarea de hrană, şi care nu-i va face nici o greutate.

Sosirea în mânăstire s-a făcut în noiembrie 1952.

A stat aici un an, până a venit un monah din Cipru, monahul Pavel, cu care s-a înţeles să meargă în peşterile de la Schitul Sfânta Ana.

Monahul Pavel l-a ajutat de a pus uşă şi ferestre la chiliuţa lui mică unde a stat şapte ani fără să meargă la mânăstire sau la Ierihon, răbdând zăduhul zilei, vara ajungea căldura până la 40 de grade. Foarte mult suferea de reumatism, zi şi noapte se chinuia cu schimbatul flanelelor pline de sudori, căci fiind foarte slab, nu le putea suferi să se usuce pe corp.

Hrana lui era posmag şi pâine mai rar, când îi aducea fratele român, Constantin din Ierihon. Toată viaţa lui a trăit în mare sărăcie, ca să-l îmbogăţească Dumnezeu după trecerea din viaţa aceasta.

Chilia părintelui Ioan se află pe Valea Hozeva mai jos de Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi căţărată sus cam 50 de metri de firul văii, pe coasta stâncoasă şi pare un cuib de rândunea.

Chilia monahului Pavel, prietenul părintelui Ioan, se află în apropiere şi are un mic Paraclis, unde adesea se făcea şi Sfânta Liturghie.

Părintele Ioan a avut mult de suferit şi de la arabii beduini, care aruncau cu pietre cu scopul ca să-l alunge de acolo, dar el toate le-a suferit cu bucurie şi smerenie. În peştera părintelui Ioan accesul era destul de greu, de la un anumit loc versantul era aproape vertical şi acolo a pus o scară de 5 metri, pe care o trăgea sus, aşa că primea numai pe cine voia. Cât a trăit în peşteră nu a primit parte femeiască.

În chilie, după ce făcea pravila şi canonul, părintele Ioan se ocupa cu scrisul şi cu traducerile din limba greacă în limba română.

A extras din cele mai folositoare cărţi, care să fie folositoare tuturor creştinilor, care le vor citi. A scris în versuri şi în proză. Toate scrierile lui sunt scrise cu atâta duh de smerenie şi umilinţă că toţi care le citesc nu pot să nu lăcrimeze, oricât de împietrită ar fi inima. O parte din opera lui a apărut în două volume sub titlul Hrană Duhovnicească.

Din scrierile lui se poate înţelege viaţa lui plină de nevoinţe şi totdeauna cu mintea şi cu inima la Cel răstignit pe Golgota pentru mântuirea lumii. Aşa gândind ziua şi noaptea până i s-a apropiat sfârşitul.

Cu două săptămâni înainte de a-şi da sufletul în mîinile Domnului, ziua pe la amiază, a văzut pe cerul senin în partea dreaptă o cunună din frunze de finic şi scris: „Fericiţi …” şi alte cuvinte iar în stânga: „Blestemaţi …” şi alte cuvinte … şi fulgere şi săgeţi ca de trăznet. Vedenia a spus-o ucenicului său schimonahul Ioanichie care l-a îngrijit tot timpul şi i-a spus că dacă îi va scădea temperatura şi o să poată vorbi, o să-i spună mai multe din tot ce a văzut din vedenie pe cer. Scrisul „Fericiţi …” fiind pentru dânsul n-a voit să spună ca să nu se laude singur. Cunoscând că i se apropie sfârşitul, s-a împărtăşit singur miercuri dimineaţă, având Sfintele taine.

Temperatura îi creştea mereu şi slăbea vazând cu ochii şi nu a mai spus celelalte cuvinte din vedenie. Fiind luna august, afară temperatura era de 40 de grade.

Peste noapte, părintele Ioan s-a ridicat, vrând să spună ceva dar n-a putut spune nimic şi s-a culcat înapoi în pat. După un ceas a ridicat mâna dreaptă în sus şi blagoslovea în toate părţile pe Sfinţii Părinţi pe care i-a lăudat în scrierile lui.

Răbdând cu multă tărie bolile din timpul vieţii, cu regim sever de mâncare şi băutură, cu mintea aţintită mereu la Patimile Celui Răstignit pe Golgota, Părintele Ioan a reuşit să desmaterializeze trupul şi să se unească cu Dumnezeu în Rugăciune.

Ştia că se duce la Domnul la o vârstă foarte tânără, dar nu a fost deloc întristat şi singur s-a pregătit în seara zilei de 4 august.

Ucenicul lui, schimonahul Ioanichie, spune că îi punea un şervet muiat în apă, căci tot trupul ardea având temperatura de 40 de grade şi totuşi niciodată nu a scos un „Of!” ci numai îi mulţumea frumos.

Părintele Ioan în toată viaţa lui a căutat ca să respecte canoanele Bisericii Ortodoxe, de la cele mai mici lucruri până la cele mai mari. Astfel când a slujit Sfânta Liturghie în Mânăstirea Gheorghe Hozevitul, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, a refuzat să dea Sfânta Împărtăşanie la o preoteasă din satul Taibe, pe motiv că înainte cu o zi, la Botezul Domnului, mâncase carne, adică nu postise trei zile înainte.

Atunci egumenul, care era duhovnicul ei şi îi cunoştea situaţia, a pus epitrahilul şi a împărtăşit-o.

Din momentul când a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt şi până la sfârşitul vieţii, Părintele Ioan n-a slujit împreună cu alt preot. De asemenea, când slujea Sfânta Liturghie, nu punea la Proscomedie pe clericii de care auzise a fi masoni.

După moarte, Părintele Ioan a fost îngropat într-un vechi mormânt, care exista în peştera lui şi unde în trecut fuseseră îngropaţi mulţi pustnici. Deasupra s-au pus scânduri şi capac din pământul tare ca betonul.

 

<< pag 2/5   >>

 

p28 – p33

Anunțuri