Skip to content

O MICĂ GUSTARE PENTRU POSTUL MARE

partea a II-a – cuprins

Portretul Smereniei (zugrăvit de Sfinţii Părinţi)

A fost întrebat ava Longhin: care faptă este mai mare dintre faptele cele bune? Şi a zis bătrânul:

„Eu socotesc că după cum mândria este mai mare decât toate patimile (încât a putut surpa şi pe unii din cer) tot astfel şi smerita cugetare este mai mare decât toate faptele cele bune, căci ea poate să scoată pe om chiar din adâncul iadului, măcar de ar fi el păcătos ca un demon. Pentru aceasta şi Domnul mai înainte de toţi fericeşte pe cei săraci cu duhul.”

Zicea ava Moise Arapul:

„De nu ar avea omul în inima lui cum că este păcătos, Dumnezeu nu l-ar asculta pe el!” Atunci l-a întrbat un frate pe bătrân:

„Ce este aceasta a avea în inimă că este păcătos?”

Şi a răspuns bătrânul:

„Că cela ce-şi poartă păcatele sale, nu vede pe ale aproapelui său! De va pune omul prihana asupra sa (la tot lucrul) şi va zice: „Am greşit”, îndată se milostiveşte Domnul către el, iar sfârşitul a toate este a nu judeca pe aproapele. Căci când mâna Domnului omora pe tot cel dintâi născut al Egiptului, nu se afla nici o casă care să nu aibă mort într-ânsa”.

Atunci a întrebat fratele ce înseamnă cuvântul acesta. Şi a zis bătrânul:

„De vom lua seama la păcatele noastre, atunci nu vom vedea păcatele aproapelui. Căci nebunie este cel ce are mortul său (în casa noastră), să-l lase pe el şi să meargă să plângă pe mortul aproapelui.

Iar a muri despre aproapele tău, este a-ţi purta păcatele tale şi a nu purta grijă de tot omul (că acesta este bun sau acesta este rău).

Să nu faci rău nici unui om, nici să gândeşti rău în inima ta asupra cuiva. Nici să defaimi pe cineva când face rău, nici să te pleci celui ce face rău aproapelui său. Să nu cleveteşti pe cineva, ci zi aşa:

„Dumnezeu ştie pe fieştecare!”

Să nu te îndupleci (adică să te învoieşti) cu cel ce grăieşte de rău, nici te tulbura de clevetirea lui şi nici să nu urăşti pe cel ce cleveteeşte pe aproapele său.

Şi aceasta este aceea, adică: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!” Să nu ai vrajbă cu cineva şi nu ţine vrajba în inima ta. Să nu urăşti pe cel ce vrăjmăşeşte pe aproapele său şi aceasta este pacea. Cu aceasta pe sineţi te mângâie. Puţină vreme este osteneala şi de-a pururea odihna, cu darul lui Dumnezeu-Cuvântul. Amin.

S-a năpustit (a năpădit) odinioară demonul asupra lui ava Macarie cu un cuţit, vrând ca să-i taie piciorul. Dar pentru smerita lui cugetare n-a putut să-i facă nimic. Deci a zis demonul către bătrân:

„Câte aveţi voi şi noi le avem, dar prin smerita cugetare vă deosebiţi de noi şi cu asta biruiţi”.

Zis-a un bătrân:

„Cela ce are smerenie, smereşte pe draci, iar cel ce nu are smerenie se batjocoreşte de ei!”

A fost întrebat de cineva un bătrân:

„Când dobândeşte sufletul smerenie?” Şi a răspuns bătrânul:

„Când omul se îngrijeşte de răutăţile sale!”

Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând:

„Ce este sporirea omului cea după Dumnezeu?” Şi a răspuns bătrânul:

„Sporirea omului este smerenia, căci pe cât se pogoară cineva prin smerenie, pe atâta se înalţă în sporire!”

Dacă smerindu-te pe sineţi vei zice cuiva: „Iartă-mă”, atunci arzi pe draci.

Zis-a un bătrân:

„Fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără de nici o osteneală i-a mântuit. Şi mărturisesc aceasta vameşul şi Fiul cel curvar, cari puţinele cvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au mântuit.

Iară ostenelile şi faptele bune ale omului mândru îl pierd pe dânsul.

Că osteneala şi faptele pe mulţi i-au tras la mânrdie şi au pierit, cum a fost fariseul, care se mândrea cu faptele cele bune. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Ce este smerenia?” Şi a zis bătrânul: „Smerenia este ca să se socotească omul pe sine-şi mai nevrednic şi mai păcătos decât toţi şi tuturor supus (plecat)”.

Zis-a bătrânul: „Să nu cerci să vezi păcatele străine, ci ale tale păcate şi răutăţi să le vezi şi neîncetat să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta!”

Zis-a un bătrân:

„Să ştiţi că alt drum către mântuire nu este, fără decât smerenie, după cum scrie Sfânta Evanghelie pentru vameş.

De va fi cineva neatins de păcate spurcate, nu cumva să se înalţe cu gândul său, socotindu-se pe sine fără de păcat, ci unul ca acela mai mult să se smerească şi să se păzească, socotindu-se pe sine mai păcătos decât toţi oamenii.

Iar de se va înălţa cu gândul său, socotindu-se că el nu este atins de păcate spurcate pentru că nu a căzut nici într-un păcat trupesc şi lumesc, de va socoti că este cu totul curat şi vrednic totdeauna de împărtăşirea Sfintelor Taine, iar pe altul care ştie că are vreo cădere îl socoteşte nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela, cu asemenea gând înalt şi fără smerenie, este nevrednic şi necurat şi urât lui Dumnezeu şi în pierzare merge şi curăţenia lui nu-i va folosi, neavând smerenie! Cu mult mai plăcut şi mai iubit este lui Dumnezeu păcătosul smerit decât dreptul mândru!

sus

p285 – p287

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS