Skip to content

BOLDUL ÎNVIERII SUFLETEŞTI ŞI BOLDUL MORŢII

partea a II-a – cuprins

ÎNTRISTAREA

În Patericul Sfinţilor Părinţi scrie despre un frate
care mult se întrista şi plângea mereu pentru păcatele sale

Într-o zi s-a arătat lui, Domnul, zicându-i:

„Ce plângi, omule, ce te întristezi aşa?” şi a răspuns fratele: „Nu voieşti, Doamne, să plâng şi să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am scârbit?”. Atunci Domnul, întinzându-şi mâna, a pus-o pe capul lui, zicând:

„De acum nu te mai scârbi, de vreme ce tu te-ai scârbit pentru Mine, Eu nu mă voi scârbi asupra ta,căci dacă sângele meu l-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos îţi voi da iertare şi ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte curat!”

După aceasta, venindu-şi în sine, fratele s-a aflat în inima lui plină de toată bucuria şi s-a încredinţat că a făcut Domnul milă cu dânsul. Deci toată viaţa lui a petrecut-o cu multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu totdeauna.

Din această pildă se vede cât de mare este folosul pe care-l dobândim din întristarea cea după Dumnezeu şi cât de mult preţuieşte Dumnezeu această întristare a noastră.

Întristarea este de două feluri şi anume: Este întristare care omoară sufletul şi este întristare care sfinţeşte sufletul.

Întristarea care este amestecată cu deznădejde, este boală otrăvitoare pentru suflet, pentru aceasta şi zice Sf. Apostol Pavel: „Să nu vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde”. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoţită cu nădejdea mântuirii, vine din lucrarea darului Sfânt, care ne vorbeşte prin glasul conştiinţei. Mustrarea aceasta a conştiinţei, care nu se desparte de nădejde, este călăuza cea sfântă, care ne duce spre mântuire.

În cartea cea pentru Mărturisire scrisă de Sf. Nicodim Aghioritul (în greceşte) aflăm următoarele cuvinte despre boala întristării celei fără de nădejde, care se mai cheamă şi deznădăjduire:

„Deznădăjduirea este răutatea cea mai mare şi cea mai vătămătoare dintre toate răutăţile”.

Deşi toate păcatele sunt potivnice lui Dumnezeu, sunt numai pe de-o-parte împotrivă, pe când deznădăjduirea este pe de-a-ntregul împotriva lui Dumnezeu (în toate direcţiile şi în toate privinţele), căci ea combate pe Dumnezeu şi-L scoate afară din suflet, socotind răutatea drept Dumnezeu şi pe diavol pricinuitor al răutăţii.

Omul cel cuprins de boala deznădejdii, socoteşte că răutatea este mai puternică decât bunătatea lui Dumnezeu şi mai nemărginită decât însăşi nemărginirea lui Dumnezeu. De vreme ce el nu mai crede că Dumnezeu poate să-l mântuiască, prin aceasta omul socoteşte că răutatea este mai presus decât Dumnezeu.

Dar poate să fie o necinstire şi o nechibzuinţă mai mare ca aceasta? Adică întru a socoti cineva că neputinciosul păcat este mai tare decât Cel Atot Puternic sau că cel scurt întrece pe Cel nemărginit şi cel fără fiinţă ar fi mai presus decât Cel pururea fiitor?

Pentru aceasta scrie la „Mărturisirea Ortodoxă” că: deznădăjduirea este păcat împotriva Duhului Sfânt.

Sfântul Vasile cel Mare zice că dacă s-ar putea măsura adâncul milostivirii lui Dumnezeu, atunci ar fi iertat (adică s-ar îngădui) şi deznădăjduirea, socotind mulţimea păcatelor noastre. Dar câtă vreme păcatele noastre se pot număra şi se pot măsura, pe când mila şi îndurarea lui Dumnezeu este cu totul nemăsurată, deci (pentru asta) nu se cade să fie deznădăjduirea, ci să cunoască omul mila lui Dumnezeu şi să-şi reclame (adică să-şi vădească la duhovnic) păcatele sale.

Deznădăjduirea este împotriva socotelii celei drepte (a judecăţii sănătoase) căci ea nu are loc întru cele omeneşti şi iată pentru ce anume: Câtă vreme cel care a păcătuit mai trăieşte încă, aceasta este semn că Dumnezeu îl primeşte şi nu l-a părăsit, ci l-a lăsat să trăiască, anume ca să se pocăiască. Despre asta ne încredinţează Sf. Grigore Palama.

Deznădăjduirea este semănată de către diavol, după cuvântul Sf. Efrem Sirul, căci înainte de a săvârşi omul păcatul, îi şopteşte că nimic nu este păcatul, iar după cădere îi zice că păcatul este atât de mare, încât nu mai este iertare pentru el. În sfârşit să fim încredinţaţi că deznădăjduirea este împotriva Sfintelor Scripturi din Legea veche şi din Legea cea Nouă. Căci în Sfânta Scriptură se înfăţişează de mii de ori mila cea negrăită a lui Dumnezeu, prin care primeşte întotdeauna pe cei păcătoşi. Atâtea şi atâtea pilde arată potrivnicia deznădăjduirii. Atâţia păcătoşi, împovăraţi cu nenumărate păcate, arată că s-au mântuit de la începutul lumii anume pentru că nu şi-au pierdut nădejdea, cum au fost: Lameh, Manase, Nabucodonosor, David împăratul, apoi femeia cea desfrânată, vameşul cel smerit, Fiul cel pierdut, tâlharul cel credincios, Pavel cel habotnic şi Petru verhovnicul, precum şi toţi ceilalţi cari s-au mântuit. Păcatul deznădejdei este şi împotriva cuvintelor Sfinţilor Părinţi, care învaţă pe cei păcătoşi să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu şi să arunce deznădejdea, dovedind că nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

„Fericit este omul care nădăjduieşte spre Domnul (zice Sf. Prooroc David)”. „Că prin nădejdea aceasta ne am mântuit”, strigă Sf. Apostol Pavel.

sus

p290 – p292

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri