Skip to content

CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR PENTRU TREZVIRE ŞI RUGĂCIUNE

partea a II-a – cuprins

Neîncetat rugaţi-vă, fraţilor, fără de mânie
şi fără de cugete viclene, după cum zice fericitul Pavel,
în cartea cea dintâi către Timotei, cap. 2, stih 8

Pentru că tot cugetul care ne depărtează mintea noastră de la Dumnezeu, să ştiţi că este de la diavolul, care niciodată nu încetează a pune îndemn în inima omului să îndeplinească poruncile altora şi cu motivul că facem bine fraţilor îi sileşte (vicleanul) la lucruri care s-ar părea de folos. Aceasta însă o face diavolul nu cu scopul de a ne folosi, ci ca să ne depărteze mintea noastră de la Dumnezeu.

Deci se cuvine să luam seama ca nu cumva să primim sfaturile cele vătămătoare de suflet ale vicleanului, care în tot chipul se străduieşte ca să ţie mintea noastră departe de la Dumnezeu, trăgând-o spre plăcerile cele deşarte ale lumii.

Însă omul (cel râvnitor) face dimpotrivă. El se străduieşte în tot chipul ca să-şi ţină mintea unită cu Dumnezeu, ferindu-se de a primi şi de a rumega cugetele cele viclene, pe care diavolul (ca un zugrav prea meşter ce poate închipui toate), le plăsmuieşte în inima noastră făcând închipuirea patimilor, alteori arătând chipurile păcatului, iar uneori zugrăvind diferite persoane şi feţe în minte.

Iar omul cel ticălos, la care diavolul găseşte deschisă poarta inimii sale, spre a intra şi a zugrăvi chipurile lui cele de suflet vătămătoare, omul acela zic, aşa de mult se înşală cu ele (cu nălucirile) încât chiar dacă se află şi în loc pustiu şi liniştit, lui i se pare că petrece în mijlocul cetăţilor şi târgurilor, plăzmuieşte în minte oameni, cu care i se pare că vorbeşte aievea. El cugetă şi face hotărâri pentru lucruri care nu sunt decât nălucirile înşelăciunii diavoleşti.

Pentru aceasta omul trebuie să ia seama bine ca să nu fie luat de vântul închipuirii şi să zămislească în minte lucruri neaflătoare, ci să depărteze orice gând viclean, pomenind neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos, care fiind chemat cu fierbinţeală, împrăştie ca pe fum toată cugetarea cea vătămătoare.

Unde se află omul cu trupul, acolo să aibă silinţă să-şi adune mintea. Să fie străjer aşa de treaz, încât să nu dea voie la nici un gând străin să pătrundă între inima lui şi pomenirea cea prea folositoare de suflet a lui Hristos.

Dacă cumva din nebăgare de seamă s-ar întâmpla a se strecura vreun cuget viclean, care s-ar pune stavilă (zid) între inimă şi pomenirea lui Hristos, atunci se cuvine a alerga cu sârguinţă către Domnul şi a striga către El, ca venind, să izgonească gândul care tulbură mintea.

De asemenea, dacă vreodată diavolul ar răpi mintea şi ar căpăta învoirea ei, atunci este nevoie ca cel ce s-a răpit să nu zăbovească întru această uimire înşelătoare şi întru învoire, ci degrabă să se sârguiască a se slobozi din aceasta, ca nu cumva învoirea aceasta a minţii să-i fie socotită ea însăşi lucrul (păcatul) înaintea lui Dumnezeu, la ziua Judecăţii, când Judecătorul a toate cunoscător, va descoperi, vădindu-se cugetările cele ascunse ale inimilor omeneşti.

Să ştiţi însă şi aceasta, că nu este cu putinţă ca cineva să se învrednicească de Împărăţia Cerurilor dacă nu îşi va tăia mai întâi voia sa şi dacă nu va împlini fără cârtire şi cu frica lui Dumnezeu toate câte îl va sfătui părintele lui duhovnicesc (care este mai iscusit şi mai cunoscător al Sfintelor Porunci), după cum şi Domnul ne-a arătat cu lucrul şi ne-a învăţat prin cuvinte, zicând că „M-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia celui ce M-a trimil, a Părintelui!” (Sf. Ioan Ev. cap. 6, vers. 38).

Prin urmare, tot cel ce silindu-se pe sine face nu ceea ce vrea singur, ci după cum este sfătuit la cele spre mântuire de către Părintele lui duhovnicesc, răbdând cu bucurie pentru Dumnezeu, să fie cunoscut că această tăiere a voii lui este socotită la Dumnezeu ca însăşi răstignirea. Ceea ce însemnează că împreună se răstigneşte cu însuşi Hristos şi ca urmare înviază împreună cu El, devenind prin asta „fiu al Învierii şi al nepătimirii, precum şi moştenitor al vieţii veşnice”.

Pentru aceasta şi Sf. Iacob, fratele Domnului, a zis: „Fericit bărbatul, care rabdă ispită, căci ajungând iscusit (încercat) va primi cununa vieţii” (Ep. 1, vers. 12), adică fericit este omul acela care rabdă de bună voie ispită, căci unul ca acesta va fi încercat şi se va curăţi ca aurul cel adevărat şi va lua cununa cea neveştejită, făcându-se pe sineşi lăcaş al lui Dumnezeu Hristos, Cerescului Împărat, întru care va intra prin darul său şi va face la el sălăşuire şi locuinţă precum a făgăduit aceasta fără de minciună Dumnezeu-Omul, Iisus. (Ioan cap. 14, vers.23).

Deci având de la Hristos asemenea făgăduinţe, fraţilor iubitori de Dumnezeu, îndeletniciţi-vă întotdeauna la această rugăciune şi fiţi cu răbdare pentru Domnul, până când veţi dobândi milaşi îndurările Lui. Să nu cereţi alta nimic decât mila Lui cea nemărginită şi aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră.

Însă cerând de la Dumnezeu mila Sa, strigaţi cu inima înfrântă şi smerită, de dimineaţa până seara (iar de este cu putinţă şi toată noaptea) zicând neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte ne pe noi!”

Deci, vă rog pe voi, fraţilor, siliţi-vă mintea voastră şi iarăşi din nou vă rog, zicându-vă: siliţivă mintea la rugăciunea asta până la moarte, pentru că lucrarea „Rugăcinii minţii” cere mare silă (silinţă). Pentru că strâmtă şi necăjită este calea ce duce către viaţa veşnică şi câţi rabdă silă, intră în ea: „Căci a silitorilor este Împărăţia Cerurilor” precum a zis Domnul (Matei, cap. 11, vers.12).

Vă rog şi a doua oară, fraţilor, să nu vă dezlipiţi inimile şi minţile voastre de Dumnezeu, ci luaţi seama să păziţi inima voastră curată de orice cuget viclean, pentru numele lui Iisus Hristos. Chemaţi-L pe El totdeauna până ce va prinde rădăcini în inima voastră prea Sfântul şi Mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, (iar nu ceva din cele plăcute ale lumii) până se va închipui înăuntrul vostru Hristos şi va lucra întru inima voastră darurile Lui cele cereşti şi puterile cele mai presus de fire.

Şi a treia rugăminte îndrept către voi astfel: Nu încetaţi şi nu vă leneviţi la canonul acesta al rugăciunii minţii, căci am auzit oarecând de la părinţi că cel care nu poartă grijă de canonul acestei rugăciuni nu este creştin (adevărat), deoarece creştinul ori de mănâncă, ori de bea, ori de stă, ori de lucrează, sau umblă, se cuvine să strige fără încetare în inima sa: Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă, pentru ca această necontenită pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să-l pornescă la război pe balaurul care stă cuibărit în inimă. Şi atunci (când se va stârni balaurul) toate cele ascunse în inimă, ori de sunt daruri bune şi dumnezeieşti, ori de sunt năravuri rele şi patimi, toate le va afla şi le va cunoaşte sufletul (vostru) prin această rugăciune tainică, dacă se îndeletniceşte cu ea.

Mai întâi va vedea şi va cunoaşte pe cele rele dinlăuntrul inimii (adică orice întinăciune rea şi spurcată), iar după aceea va pricepe darurile cele bune şi dumnezeieşti, pentru că necurmata pomenire a lui Iisus Hristos se va război (se va lupta) cu balaurul cel nevăzut şi-l va smeri pe el.

Această pomenire va descoperi păcatul şi patimile, pe care nu le pricepem noi şi darul Rugăciunii le va risipi ca pe o pânză de păianjen.

Această pomenire va zdrobi toată puterea diavolului, care lucrează în inimă şi cu vremea va nimeri puterea lui, pentru că numele lui Iisus Hristos, pogorându-se în adâncimile inimii, va înfrânge pe balaurul care ţine păşunile inimii şi va slobozi pe suflet din stăpânirea diavolului, înviind astfel pe cel înmormântat de păcat.

Pentru aceasta neîncetat chemaţi numele Domnului nostru Iisus până când inima va înghiţi pe Domnul şi Domnul va înghiţi inima şi în acest chip va fi inima una împreună cu Domnul.

Dar să ştiţi că la treaba aceasta, nu se poate reuşi într-o zi sau două, ci aveţi nevoie de vreme îndelungată şi de multă silinţă până ce satana va ieşi din inimă şi va sălăşui într-însa Hristos. Din cauza aceasta şi Sf. Apostol Pavel zice: „Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor, a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţilor întru cele cereşti”, (Efes. 6, 12) adică aveţi a lupta nu cu oarecare vrăjmaşi simţiţi şi trupeşti, ci cu cei fără de trup şi nevăzuţi, cu demonii cei vicleni, cu boierii întunericului, şi ai lumii acesteia trecătoare.

Deci câţi voiesc să placă lui Dumnezeu, trebuie să se smerească pe sine-şi din tot sufletul, socotindu-se mai jos decât omul, să fie supuşi la scârbă şi la strâmtoare, numai ca să se învrednicească de la veşnicile bunătăţi şi de odihna cea veşnică.

Prin urmare vă rog pe voi, fraţilor, ca înainte de a vă împărtăşi din hrană, să slujiţi întâi lui Dumnezeu prin rugăciune şi după aceea mâncaţi pâinea noastră. Căci zice Proorocul David mai întâi: „Slujiţi Domnului cu frică” (ceea ce se înţelege vremea Rugăciunii) şi pe urmă zice: „Şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (ceea ce se înţelege vremea mâncării). Vedeţi că nu zice Proorocul să mâncaţi râzând cu nebăgare de seamă şi cu nesimţire, ci „cu frică şi cu cutremur”, pentru că cine îndrăzneşte să se pornească la râs atunci când se află înaintea Împăratului? Desigur că nimeni nu face asta de frică ca nu cumva să-L mânie şi să capete pedeapsă. Iar când cântaţi, să cântaţi cu multă umilinţă şi cu atenţie şi cu zdrobirea inimii, pentru ca şi inima să se veselească, iar mintea fiind luminată de Duhul să înţeleagă cele cântate. Să nu cântaţi cu trândăvie şi cu nebăgare de seamă, pentru ca mintea să privegheze cu atenţie împreună cu trupul, iar sufletul să sporească şi să procopsească la tot lucrul cel bun.

Atunci când cântaţi sau ascultaţi troparele care se cântă de alţii, să pătrundeţi întru înţelegerea acestora şi la veselia care vine prin ele. Să nu vă amăgiţi numai la plăcerea melodiei, fără vreun folos oarecare.

Cel care doreşte să vadă lumina duhovnicească, se cuvine ca să-şi păzească inima curată de cugetele mâniei, ale zavistiei, ale pomenirii de rău, ale clevetirii, ale mândriei şi celelalte, precum şi de toate patimile cele trupeşti şi sufleteşti.

Dimpotrivă, el trebuie să fie blând, smerit, paşnic, mărturisindu-şi gândurile care îl supără spre a lui îndreptare. Trebuie să fie înfrânat la mâncare şi la băutură, petrecând totdeauna întru rugăciune. Mai cu seamă el trebuie să aibă în inimă dragoste curată, care este vârful tuturor bunătăţilor.

Petrecând în chipul acesta, va moşteni viaţa cea nesfârşită, pe care de am moşteni-o şi noi, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este Slava şi Stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Însemnare: S-a tâlcuit acest cuvânt din greceşte în româneşte, spre folosul fraţilor mei, de către nevrednicul Ieroschimonah Ioan Iacob, în ziua de 13 Noiembrie (pomenirea Sf. Ioan).

Acest cuvânt a fost trimis unui Egumen, care a făcut întrebare pentru asta.

Schitul „Sf. Ana” de la Hozeva

sus

p294 – p299

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS