Skip to content

DESPRE FOLOSUL BOLII ŞI FELUL CUM SE ÎNŢELEGE BOALA TRUPEASCĂ

partea a II-a – cuprins

În Lafsaiconul Sfântului Munte găsim următoarea povestire scrisă de monahul Atanasie, doctorul de la Mânăstirea Lavra:

Aproape de Mânăstirea Lavra, în părţile Viglei, se află o chilie cu hramul Sfinţilor „Trei Coconi”. Acolo petreceau în linişte trei pustnici şi anume stareţul Anania împreună cu ieromonahii Azaria şi Daniil. Rucodelia lor era zugrăvitul icoanelor pe marmură.

Unul dintre ei, anume ieromonahul Azaria, a dat în damblagire (paralizie) cu dureri nesuferite la toate încheieturile. Aceasta a durat 12 ani de zile. După aceşti 12 ani de suferinţă, au încetat durerile şi a rămas numai cu o damblagire până la moarte.

În timp de 16 ani, cât a durat boala, Azaria a fost cu totul paralizat. Numai capul şi limba au rămas nevătămate şi le putea mişca după voie.

Din cauza neputinţei lui, au fost siliţi şi ceilalţi doi să-şi lase lucrul mâinilor (adică zugrăvirea) pentru a îngriji pe bolnav. Căci era nevoie să-l întoarcă la fiecare ceas şi să-l aşeze când pe dreapta, când pe stânga, ca să-i mai uşureze durerile şi să nu facă rană, zăcând multă vreme pe o coastă.

Afară de asta trebuiau să-i dea ajutor şi când îl necăjeau ploşniţele sau purecii.

În această stare de chin aflându-se bolnav, dacă venea vreun monah străin şi căuta să-l încurajeze ca să aibă răbdare, el le răspundea:

„Părinţilor, eu pătimesc după cum mi se cuvine, însă la cei cari mă slujesc să le doriţi mai vârtos răbdare!”

Colegii lui însă ziceau totdeauna:

„Ce răbdare să avem noi cari suntem sănătoşi şi sprinteni? Pentru cel bolnav este nevoie de răbdare”.

Deci prin boala fratelui lor a iconomisit Dumnezeu să dobândească cununa răbdării şi cei doi colegi sănătoşi.

Aceştia însă neavând să mai zugrăvească, au dat pricină să odrăslească şi fapta milosteniei pe lângă răbdarea lor cea cu mulţumire.

Monahul Iftimie de la Chilia lui Ioasaf se îndatoreşte să-i hrănească pe toţi cu cheltuiala lui.

Stareţul Anania, unul dintre cei cari îngrijeau pe bolnav, se îmbolnăveşte şi moare înainte de cel damblagit.

După asta se îmbolnăveşte de atac şi ieromonahul Daniil, din cauza celor 16 ani de osteneală cu bolnavul.

În sfârşit moare şi damblagitul şi rămâne cel atacat singur.

În clipele cele mai grele Dumnezeu trimite pe un tânăr din insula Creta, în vârstă de 17 ani, cu numele Anania.

Deşi toţi părinţii de la celelalte Schituri îl îndeamnă să nu se apropie de cel atacat, tânărul îşi ia obligaţia să îngrijească de cel bolnav, cu toată lepădarea de sine, fără să aibă frică de molipsire.

În scurtă vreme fratele Anania se călugăreşte şi este trecut în actul Schitului ca moştenitor.

După asta nu trece mult şi moare ieromonahul cel bolnav de atac. Atunci tânărul Anania, care gustase din dulceaţa ascultării, în loc să-şi ia ucenici şi să rămână stareţ al Schitului, el se lipseşte de toate şi intră în ascultare la un bătrân de la Schitul Capsocaliviei, învrednicindu-se de mari daruri duhovniceşti.

Iată pildă de virtuţi care se lucrează în zilele noastre la Sihăstria din Sfântul Munte.

Sunt unii dintre noi călugării cari au mare pază să nu se atingă cumva de vreun frate bănuit că are boală molipsitoare (cum este atacul şi altele).

Alţii socot că toate bolile sunt de la demoni, cu alte cuvinte ei socot că toţi cei bolnavi sunt stăpâniţi de duhuri rele.

Mai sunt apoi alţii cari socotesc că toate bolile vin la oameni drept pedeapsă pentru păcate.

Nici una dintre părerile acestea nu este întemeiată pe dreapta socoteală.

Mai întâi este lucru ştiut că colile la călugări nu au acelaşi mers ca şi la mireni. Mărturisesc despre asta toţi doctorii cari au avut de-a face mai multă vreme cu bolnavii mânăstirilor. La călugări boala vine de multe ori fără veste şi fără vreo pricină firească din afară.

De asemenea şi vindecarea la călugări se face într-un chip deosebit şi anume:

Sunt boli la călugări, cari se vindecă în chip minunat, fără leac şi fără operaţii. Dar iarăşi sunt unele boli călugăreşti pe care doctorii le pot pricepe şi cari nu se pot vindeca cu nici o doctorie.

Nu trebuie să ne mirăm de asta şi nici să nu dăm totdeauna vina pe duhuri necurate.

Viaţa călugărească este viaţa cea mai presus de fire, adică o viaţă trăită mai mult cu duhul; pentru asta se numeşte şi viaţă duhovnicească. Iar cinului călugăresc i se zice şi cin îngeresc.

Scopul vieţii călugăreşti este desăvârşirea duhovnicească sau după cuvântul Sfinţilor Părinţi ea este omorârea trupului şi sfinţirea lui.

Deci dacă viaţa călugărului este mai presus de fire, atunci şi bolile lui sunt mai nefireşti şi nu se potrivesc cu ale mirenilor. La călugări mersul bolilor atârnă de starea sufletească.

Dar asta nu ne îndreptăţeşte să zicem că numai cei păcătoşi se îmbolnăvesc şi nici să credem că duhul necurat pricinuieşte boala.

Afară de asta între monahi nu se cade a avea frică de molipsire, aşa cum obişnuiesc mirenii.

Dumnezeu cunoaşte slăbiciunile noastre cele sufleteşti şi ne trimite boala ca pe un fel de doctorie a sufletului. Şi până când nu se vindecă sufletul, nici boala trupului nu se vindecă. Mai sunt şi cazuri când unii călugări n-au patimi sufleteşti, dar neavând povăţuitor şi nici loc îndemânatic pentru viaţa călugărească, sunt în primejdie de a se molipsi unii de la alţii cu apucături rele. Pentru asta Dumnezeu trimite anumite boli trupeşti ca să nu cadă în patimi sufleteşti.

sus

p321 – p323

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri