Skip to content

CE ÎNSEAMNĂ O CLĂTINARE DIN RĂDĂCINA CREDINŢEI

partea a II-a – cuprins

Acum vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare.

Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de-aproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. A mers odinioară acest ucenic în cetate spre a vinde rucodelia (lucrul mâinilor). Întorcându-se în schit după câteva zile, vede cu mirare ucenicul că duhovnicescul lui Părinte (adică Paisie), care îl avea la atâta dragoste, acuma nu-i mai dă nici o atenţie.

Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i-o mai dă bătrânul, ba încă se fereşte de el ca de un străin. Se uită lung la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

„Părinte, de ce te fereşti aşa de mine ?”

„Dar cine eşti tu, că eu nu te cunosc?”, îi răspunde bătrânul.

„Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai asă de mult?”

„Ucenicul acela era creştin (răspunde el) nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dânsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorându-te în cetate?”

„N-am păţit nimic şi n-am săvârşit nici un rău” (răspunse ucenicul).

„Ticălosule (îi zice bătrânul), ai suferit cea mai mare pagubă şi mai zici că n-ai păţit nimic! Atâta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!”

„Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos!” (a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plânge cu suspinuri).

Apăsat de mustratea cea aspră, bietul ucenic şi-a adus aminte despre o îmtâmplare pe care a avut-o când mergea spre cetate. Şi anume s-a întâlnit în cale cu un evreu foarte meşter la cuvânt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzând el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Între altele, jidovul cel viclean şi-a vărsat veninul lui de şarpe, zicând că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc creştinii, ci altul este Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii.

La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi-a astupat urechile şi nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de el, ci a mers cu el înainte pe cale.

S-a sfiit de vicleanul jidov şi în loc să-l mustre, a căutat să-i ţină hangul la vorbă şi anume a rostit că poate să fie aşa cum zice el.

Prin cuvântul „poate” ucenicul a dat să înţeleagă că nu este nici el sigur de venirea Domnului, ca şi cum ar zice că nici el nu este departe de părerea jidovului necredincios.

Îndoiala cea de o clipă, care s-a strecurat în mintea lui cea proastă, a fost socotită ca o lepădare de Hristos şi Cuviosul Paisie a cunoscut cu duhul căderea ucenicului şi s-a tulburat.

Nepăsarea şi sfiala pe care a arătat-o ucenicul faţă de jidovul hulitor a fost ca o trădare a sfintei credinţe; pentru asta se ferea cuviosul de ucenic. Abia după o pocăinţă cu multe lacrămi fierbinţi (ca şi oarecând Sf. Apostol Petru) a fost primit ucenicul iarăşi în slujbă de către Sf. Paisie.

Din această pildă putem cunoaşte câtă cumpătare aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei. Lepădarea ucenicului s-a făcut prin neştiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla cumva ca cineva să tăgăduiască cu bună ştiinţă sfânta şi dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el, ca şi pentru cel mort, şi nimeni dintre credincioşi nu aveau voie să facă legături cu cel lepădat.

Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă. În asemenea cazuri Biserica punea legătură de afurisenie pentru cel căzut din credinţă şi numai după o lungă pocăinţă era primit din nou printre credincioşi, însă nu avea voie să se împărtăşească până în ceasul morţii, iar dacă era cumva cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Aşa era în vremea veche.

Dar astăzi, ce ne este dat să vedem în lumea creştinilor noştri? Cutare frate sau cutare cleric predică învăţătura comunistă, laudă dogmele cele fără Dumnezeu (ale ateilor), ba fac şi tovărăşie cu dânşii şi nimeni nu se fereşte de el şi nici nu i se dă pedeapsa cuvenită.

Unii se mai feresc puţin de cei înşelaţi, alţii însă se sfiesc, temându-se de răzbunare, iar alţii mai habotnici îi laudă pe unii ca aceştia că au îndrăzneală şi sunt râvnitori pentru dreptate. (Dumnezeu Sfântul să ne păzească de asemenea înşelăciune!)

Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de Credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti. Ba unii îi laudă pe stăpânitorii comunişti şi le fac paradă (Te deumuri). Se tem păstorii să nu jignească pe fiarele cele cuvântătoare.

sus

p335 – p337

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri