Skip to content

IUBIREA DE ARGINT (rădăcina tuturor relelor)

partea a II-a – cuprins

Un monah era bolnav şi l-a luat un părinte din chinovie să-l îngrijească pe bază că nu are cele de trebuinţă.

Deci îndemna acest părinte milostiv şi pe fraţii din mânăstire zicând:

„Siliţi-vă cât puteţi să odihnim pe bolnav!”

Bolnavul însă avea o oală plină de aur şi săpând sub aşternutul pe care zăcea şi-a ascuns acolo comoara.

N-a trecut multă vreme şi s-a întâmplat de a murit cel bolnav, fără să mărturisească nimic despre aur.

După ce l-au îngropat, a zis ava către fraţi: „Ridicaţi aşternutul acesta de aici!” Iar ei strângând aşternutul au aflat sub dânsul aurul îngropat (pentru că se cunoştea din săpătura locului) şi l-au dus la ava. Iar el văzând aurul şi înştiinţându-se cum s-a aflat, a zis:

„De vreme ce, nici trăind nici murind, n-a mărturisit pentru dânsul, ci la el îşi avea nădejdea, nu se cade să mă ating de el, ci luaţi-l aşa cum este şi-l îngropaţi cu el (adică împreună cu stăpânul lui)”.

Deci s-au dus fraţii şi l-au pus în mormânt. Dar în vremea când se întorceau ei, iată că s-a pogorât foc din cer peste mormântul acela şi a ţinut multe zile, nestingându-se, până ce a mistuit şi pietrele şi ţărâna şi toate cele ce erau în mormânt şi toţi care vedeau erau cuprinşi de spaimă şi de mirare.

* * *

Un pustnic oarecare a fost supărat (adică luptat) de patima iubirii de argint.

Acesta a adunat din lucrul mâinilor sale un galben, apoi doi, după asta trei şi aşa nevoindu-se a câştigat cinci galbeni.

Nu mult după aceea a căzut bolnav la pat. I-au putrezit picioarele şi a plătit doctorului cinci galbeni, dar boala lui tot nu înceta.

Într-o dimineaţă i-a zis doctorul: Este nevoie ca să-ţi tai piciorul căci altfel va putrezi tot trupul tău!”

Monahul însă n-a primit, ci s-a dat pe sine morţii. Dacă a sosit noaptea şi el se zvârcolea plângând, a venit la el îngerul Domnului şi cum zăcea el, l-a apucat de picior şi netezindu-l zicea către el:

„Acuma ce mai zici, ai să mai aduni cinci?” şi în clipa aceasta tămăduindu-se bolnavul, îngerul s-a făcut nevăzut.

Deci făcându-se ziuă a venit doctorul bătând (ca de obicei) la uşă. Iar pustnicul sculându-se l-a întâmpinat pe el. Atunci doctorul văzându-l vindecat, a rămas înmărmurit şi aflând despre cele ce s-au făcut cu el a primit Botezul creştinesc (căci era păgân).

* * *

Zis-a un bătrân:

„Dacă doreşti împărăţia cerului, eşti dator a nu socoti averile. Că nu este cu putinţă a vieţui după Dumnezeu, fiind iubitor de dulceţi şi iubitor de arginţi”.

* * *

Zis-a un bătrân:

„De la călugărul cel nevoitor şi silitor pentru mântuirea sa aceste două lucruri mai vârtos le cere Dumnezeu:

Neagoniseala şi Fără de grija. Că aceste două lucruri smintesc pe călugăr de la Învăţătura lui Iisus-Mântuitorul şi de la umilinţă, adică agoniseala şi gâlceava.”

* * *

Povesteau oarecari dintre părinţi despre un bătrân care s-a învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu şi s-a vestit în toate părţile numele lui, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Deci a ajuns vestea despre el şi la împăratul, care, trimiţând oamenii săi, l-a chemat la sine pe bătrân.

După ce împăratul a luat blagoslovenie (rugăciune) de la el, i-a dat aur din destul.

Primind bătrânul aurul, s-a întors întru ale sale (adică în patria lui). Acolo a început să cumpere ţarini şi vii şi alte lucruri de agoniseală (ca şi mirenii).

Încă dinainte lumea avea obiceiul să aducă la el bolnavi ca să-i lecuiască.

Deşi au adus la el un îndrăcit şi a poruncit bătrânul dracului, zicând:

„Ieşi din zidirea lui Dumnezeu!”

Iar dracul i-a răspuns:

„Nu te voi asculta pe tine!”

Atunci a întrebat bătrânul:

„Pentru ce nu mă asculţi?” Iar demonul a zis:

„De vreme ce te-ai făcut şi tu ca unul dintre noi (ca un demon prin lăcomie), căci ai lăsat aducerea aminte de Dumnezeu pe care o aveai mai înainte şi te-ai apucat de grijile pământeşti, pentru aceasta nu te voi asculta, nici nu voi ieşi din om!”

* * *

Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: „Voieşti să ţin la mine doi bani, pentru vreme de boală trupească?”

Şi i-a răspuns bătrânul:

„Nu este bine să ţii mai mult decât îţi este trebuinţa. Deci de vei ţine acei doi bani, se află nădejdea ta la dânşii.

Şi de nu se va întâmpla să-i pierzi pe ei, nu mai poartă grijă Dumnezeu de tine.

Deci să aruncăm la Dânsul grija noastră, că El va purta grijă de noi”.

sus

p338 – p340

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS