Skip to content

ÎNTOARCEREA FIULUI CELUI RISIPITOR

partea a II-a – cuprins

(Adică îndreptarea tuturor păcătoşilor)

Poate că am scris eu uneori şi cuvinte care nu se potrivesc la toţi sau care nu-i interesează pe toţi.

Însă cuvântul pe care vreau să-l scriu aici cred că ni se potriveşte absolut la toţi. Şi anume vreau să scriu ceva în legătură cu pilda Fiului Risipitor, din Sf. Evanghelie, care s-a citit în Duminica trecută.

Se potriveşte cuvântul la toţi, pentru că toţi am ajuns în ţară străină şi toţi ne-am făcut mai mult sau mai puţin la fel cu fiul risipitor din Evanghelie. Cu alte cuvinte vreau să spun că nu este nimeni dintre noi care să nu fi greşit cu ceva înaintea Părintelui Ceresc. Căci păcatul nu este altceva decât depărtarea omului de la voia lui Dumnezeu. Şi dacă suntem greşiţi, înseamnă că ne-am depărtat de „casa părintească” şi am risipit averea darului ceresc în ţara îndepărtată. Unul a risipit mai mult, altul mai puţin, însă nimeni nu poate zice că n-a risipit ceva din moştenirea duhovnicească pe care a primit-o la Sfântul Botez.

Căci scrie Sf. Ioan Evanghelistul în cartea cea dintâi a sa: „De vom zice că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi singuri şi adevărul nu este întru noi.” Deci dacă toţi greşim, înseamnă că toţi suntem la fel cu fiul cel risipitor şi toţi avem nevoie să ne întoarcem în casa Părintelui ceresc prin pocăinţă. Căci nu este altă cale de întoarcere decât Taina Pocăinţei. Iar Sfânta Evanghelie, prin pilda Fiului Risipitor, ne lămureşte în chip minunat, cum trebuie împlinită pocăinţa, pentru a dobândi iertarea păcatelor.

Unii cred că este de ajuns o baie în Iordan sau un simplu bocet pentru iertarea păcatelor. Alţii cred că pentru iertarea păcatelor nu este nevoie decât de o simplă moliftă, pe care o citeşte preotul în uşa Altarului, înainte de Sfânta Împărtăşire.

Mai sunt şi unii cari fac mărturisire, dar în loc să-şi spună păcatele lor, ei citesc numai modelul de mărturisire al Sf. Dimitrie Rostovschi (care este calapodul de probă). Bine este şi aceasta, dar nu este de ajuns, căci Sf. Prooroc Isaia ne învaţă zicând:

„Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi”. Deci fiecare să-şi spună deosebit în ce chip a greşit la toate poruncile dumnezeieşti şi în câte rânduri.

Sunt apoi şi persoane cari nu fac nici una, nici alta din cele amintite, dar – în schimb – plătesc din gros Liturghii la preoţi şi împart milostenii la săraci, nădăjduind că prin asta vor dobândi iertare de păcate. În sfârşit – ce să mai zic – sunt şi alţii mai hâtri, care îşi fac socoteală că pocăinţa este primită şi înainte de moarte. Pentru asta ei se silesc la păcate acum cât mai este vreme ca să nu-i apuce bătrâneţea nepricopsiţi.

Vremea pocăinţei este la bătrâneţe, zic ei, şi până atunci trebuie să gustăm din viaţă. Aceştia, fraţilor, sunt fiii cei risipitori şi rămân mereu departe de casa Părintelui ceresc, adică nu caută iertarea aşa cum se cuvine, sau nu o caută deloc.

Acum să urmărim cum a reuşit fiul risipitor din Sf. Evanghelie, să dobândească iertare. Fiecare cunoaşte pilda asta. Din fecior de neam slăvit, a ajuns păstor de porci, în ţară îndepărtată. Adică a ajuns rob patimilor şi sminteală pentru alţii. Căci a paşte porcii înseamnă a învăţa şi pe alţii răutatea. Foametea înseamnă lipsirea darului. Când a flămânzit fiul şi-a adus aminte de belşugul pe care îl avea în casa părintească. Aceasta însemna că şi-a venit în simţire, cunoscându-şi căderea, iar prin cunoştinţa căderii a ajuns la căinţă. Însă n-a rămas numai cu această căinţă, ci s-a pregătit pentru mărturisire. Căci şi-a făcut socoteală, zicând întru sine: „Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu şi voi zice lui: Tată am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” Planul pe care l-a făcut fiul risipitor cum trebuie să vorbească părintelui său, nu este altceva decât pregătirea pentru mărturisire. Căci n-a mers la iertăciune aşa cum se întâmplă şi n-a amânat plecarea, ci s-a gândit ce trebuie să spună şi a plecat îndată.

Deci a mers la casa părintească cu inima înfrântă dar şi cu deplină nădejde şi cu hotărâre nestrămutată de îndreptare. Când a ajuns în faţa părintelui său, a căzut în genunchi şi cea dintâi vorbă a fost mărturisirea.

Îmbrăţişarea şi sărutarea Părintelui său, înseamnă iertarea pe care o dăruieşte duhovnicul prin punerea mâinilor pe capul celui care se mărturiseşte curat.

Hainele şi sandalele pe cari i le dă Părintele din Sf. Evanghelie, reprezintă veşmântul nestricăciunii (ca la al doilea botez) precum şi cinstea pe care o pierduse fiul. Inelul înseamnă pecetea darului duhovnicesc şi semnul înfierii de-a doua oară pentru moştenirea cerească.

Viţelul cel gras pe care l-a jertfit Părintele din Sf. Evanghelie, înseamnă Trupul şi Sângele Domnului, care se dă spre hrană la toţi cei cari se mărturisesc curat şi se pocăiesc cu adevărat. Iar veselia care s-a făcut la casa părintească din Sf. Evanghelie, înseamnă bucuria care se face la ceruri pentru întoarcerea celui păcătos (după cum mărturiseşte însuşi Domnul în Sf. Evanghelie).

sus

p365 – p367

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS