Skip to content

MÂNĂSTIREA SF. GHEORGHE DIN VALEA HOZEVEI

partea a II-a – cuprins

În vechime Palestina era ţara cea mai bogată în Lăcaşuri Sfinte. Atât localităţile ei istorice, cât şi pustietăţile cele mai îndepărtate, erau împânzite cu Biserici măreţe şi cu mânăstiri. Din istoriile vechi se poate vedea că la începutul al 7-lea numai în Valea Iordanului erau la vreo 40 de mânăstiri şi schituri. De la Ierusalim şi până la Muntele Sinai lăcaşurile sihăstreşti se ţineau lanţ. De aici se explică şi faptul că monahii de la Sinai nu începeau Sf. Liturghie în Sâmbăta cea Mare până când nu primeau vestea pogorârii Sf. Lumini de la Ierusalim. Mânăstirile erau aşa de numeroase încât se putea vesti – de la una la alta – prin sunetul clopotelor şi al toacelor venirea Sf. Lumini la Ierusalim.

Până la năvălirea Perşilor, care a fost în 614, starea mânăstirilor din Palestina era nespus de înfloritoare. Dar mâna cea pângărită a barbarilor a distrus cele mai multe şi cele mai însemnate lăcaşuri sfinte, al căror număr se ridică la 200, iar numărul monahilor omorâţi de păgâni trece cu mult de 10.000 (dacă ne gândim că numai la mânăstirea Sf. Sava au fost omorâţi de perşi cinci mii de monahi). Desigur că pe lângă acestea mai erau şi alte lăcaşuri sfinte, cari au rămas nedărâmate de barbari, dar vremea cea necruţătoare le-a măcinat şi pe acestea, încât multe din ele n-au lăsat nici o urmă.

Dintre mânăstirile cari au fost distruse de perşi este şi Mânăstirea Sf. Gheorghe de la Hozeva. Această mânăstire datează de la începutul veacului al 5-lea şi, când te cobori din drumul cel vechi (Ierusalim – Ierihon) în valea Hozeva, ai impresia că ai intrat într-o cetate cu ziduri uriaşe de granit. Rămâi uimit de adâncimea prăpăstioasă a pârâului Hozeva şi de înăţimea stâncilor abrupte, cari se ridică ameninţător, din toate părţile, închizând orizontul. Aici te simţi îndată izolat complet de restul lumii, căci nu vezi împrejur decât stâncile dogorâte de soare, cu peşteri nenumărate, în care au trăit (cu miile) sihaştrii de odinioară, iar astăzi îşi au locuinţa bursucii şi porumbeii sălbatici. Nu se aude în vale decât glasul speriat al păsărilor de pustie şi murmurul plăcut al apelor care coboară grăbit pe canalul străvechi al Macabeilor şi al Irozilor, care s-a înnoit în vremea din urmă.

Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul este aşezată în valea cea adâncă a „Enonului” cum o numeşte Sf. Ioan Evanghelistul (cap.3, vers.23): „Era însă şi Ioan în Enon, aproape de Salim şi boteza acolo, pentru că erau acolo ape multe”. În Testamentul Vechi valea aceasta era cunoscută sub numele de Horit sau Horat, unde a petrecut o vreme Sf. Prooroc Ilie, iar astăzi se numeşte Valea Hozevei (posibil de la muntele „Hasva”, locul unde s-a născut Adam, despre care se vorbeşte în Cartea Facerii, cap.38, vers.5).

Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul stă lipită de stânca uriaşă, în partea stângă a pârâului, întocmai ca un cuib de rândunică.

Cei dintâi ctitori şi veţuitori ai lăcaşului au fost 5 sihaştri vestiţi, din părţile Siriei (Prom, Ilie, Gannen, Rnan şi Zinon) cari n-au trăit în acceaşi vreme, ci au urmat unul după altul. Ei au zidit primele chilii şi Biserica Sf. Arhidiacon Ştefan, unde s-au odihnit şi cinstitele lor moaşte. După ei a venit în părţile acestea Sf. Ioan Hozevitul, mitropolitul Chezariei Palestinei, şi a completat lucrul început de sfinţii sirieni. În vremea lui, mânăstirea aceasta a primit numele „Naşterea Maicii Domnului” după hramul Bisericii mari, iar numărul monahilor a sporit uimitor. Din viaţa Sf. Ioan Hozevitul se constată că numărul locuitorilor pustiei de la Hozeva a sporit simţitor până la cinci mii. Erau cu adevărat nişte îngeri în trup, cari şi-au răstignit patimile şi au urmat lui Hristos până la moarte. Mulţi dintre ei erau văzători cu duhul şi făcători de minuni. Mânăstirea a ajuns vestită pentru nenumăratele minuni cari se făceau aici la Sf. Icoană a Maicii Domnului, care se numea „Hozevitissa”. Această icoană prea minunată nu se mai află astăzi la Hozeva. Prin veacul al 9-lea, din cauza tulburărilor şi a năvălirilor barbare, monahii de la Hozeva (fruntaşii din mânăstire) au plecat în insula Amorgo (a Cicladelor), luând cu ei şi Sf. Icoană, spre mai multă siguranţă. Acolo au găsit o coastă prăpăstioasă, asemenea cu cea de la Hozeva, unde au întemeiat o nouă mânăstire, cu numele „Hozevitissa”, care a fost înnoită şi înzestrată cu metoace de către împăratul bizantin Alexie Comneanul (1080 – 1088).

Desigur că n-au plecat toţi monahii de la Hozeva în insula Amorgo. Viaţa monahicească din Valea Hozevei a urmat înainte, însă mai mult sub formă idioritmică (cu traiul deosebit) şi mai ales isihastică (sihăstrească) trăind cei mai mulţi în Schitul Sf. Ana (din apropierea mânăstirii) şi prin peşterile înconjurătoare. Clădirea cea mare a mânăstirii atrăgea de multe ori privirea lacomă a jefuitorilor păgâni, pentru aceasta în multe rânduri a fost pustiită şi chiar dărâmată, iar peşterile cele ascunse s-au aflat mai bune pentru adăpost, la vremuri grele. Informaţii amănunţite şi date mai sigure asupra trecutului mânăstirii nu se află.

Schimbările furtunoase şi necurate, cari au trecut peste pământul Palestinei, n-au cruţat nici zidurile vechi ale mânăstirii, nici odoarele bisericeşti şi nici arhiva cu documente istorice. Au rămas numai tradiţiile moştenite din gura sihaştrilor din vechime, icoanele vechi de la ziduri şi diferite inscripţii.

Ca să-şi poată face cineva o idee mai clară despre trecutul acestei mânăstiri, trebuie să cunoască viaţa celor mai de seamă ctitori ai mânăstirii, adică a Sf. Ioan Hozevitul şi a Sf. Gheorghe Hozevitul care au trăit cam o sută de ani după Sf. Ioan. În vremea lui s-a întâmplat şi năvălirea perşilor şi el este cel care adună iarăşi pe monahii împrăştiaţi şi înnoieşte viaţa mânăstirii de la Hozeva. Înălţimea virtuţilor lui şi minunile cari se făceau prin Sfintele lui rugăciuni, au hărăzit acestui lăcaş un loc de frunte între mânăstirile din Palestina. De aceea după săvârşirea lui din viaţă, mânăstirea a primit numele de Sf. Gheorghe Hozevitul (care este şi hramul principal al mânăstirii), iar mormântul lui a devenit locul cel mai scump şi mai cinstit din cuprinsul mânăstirii.

Cimitirul vechi se află în afară de mânăstire şi el s-a descoperit în anul 1880 de către sihastrul român Iustin şi de altul grec Ioasaf, de la Schitul Sf. Ana. Acolo se pot vedea mormane de oseminte de la care iese o aromă de moaşte sfinţite. Ele sunt aşezate pe categorii, cu anumite despărţituri pentru arhierei, pentru stareţi, pentru preoţi de mir, arhidiaconi, diaconi, monahi şi mireni.

Între altele se află şi osemintele unei regine, cu numele Ia şi a unei diaconese. După inscripţiile care se află pe stâncă, în dreptul fiecărei despărţituri, se poate cunoaşte că au fost îngropaţi aici clerici şi mireni din toate laturile împărăţiei bizantine: din Roma, din Grecia, din Egipt, din Antiohia, din Capadochia, din cetatea Tirului, din Ascalon, din Damasc, din Arabia, din Mesopotamia şi din alte părţi.

Deasupra cimitirului, la vreo 40 de metri înălţime, se află peştera Sf. Ioan Hozevitul, ale cărui moaşte cinstite s-au descoperit în anii din urmă, de către ieromonahul Gavriil, care trăieşte astăzi în peştera Sfântului. Locuri mai vrednice de amintit, cari se află în cuprinsul mânăstirii în afară de Biserica cea mare, în care se păstrează mozaicul din vechime sunt: o parte din zugrăveala veche de pe zidurile Bisericii, apoi cimitirul vechi al părinţilor, mormintele sfinţilor ctitori, peştera Sf. Prooroc Ilie, care a adăpostit într-o vreme şi pe Sfântul şi Dreptul Ioachim, unde a şi primit prin înger vestirea naşterii Prea Curatei Fecioare din pântecele sterp al Sf. Ana.

Însă locul cel mai cinstit din toată valea Hozevei este mormântul Sf. Gheorghe Hozevitul, în care s-au aflat o parte din cinstitele lui moaşte.

Părinţii bătrâni din mânăstirea Sf. Sava cel Sfinţit (între cari şi duhovnicul Sava), mi-au povestit că acum două sute de ani în urmă, mânăstirile din Palestina fiind strâmtorate, au plecat din Valea Hozevei şi din Schitul Sf. Ana vreo 300 de sihaştri în Muntele Athos, având între ei şi un arhiereu.

Atunci au luat cu ei şi cinstitele moaşte ale Sfintei şi Dreptei Ana, aşezându-se în Schitul aghiorit care avea şi el hramul Sfintei Ana.

În vremea aceea tocmai se începuse clădirea Bisericii mari din schit (anul 1754), cu cheltuiala patriarhului Dionisie al Ţarigradului (Constantinopolului).

Bieţii sihaştrii hozeviţi au voit ca să ducă aceiaşi viaţă aspră ca şi la Hozeva. Dar nefiind deprinşi cu frigul iernei din Sfântul Munte, în scurtă vreme au murit cea mai mare parte din ei. Se spune că din cei 300 câţi erau la început, după trei ani de zile, au rămas numai 70.

În Biserica mare a Schitului se păstrează cu mare cinste până azi piciorul drept al Sfintei Ana la care se poate vedea şi pielea. În vale Hozevei au trăit mulţi români din vremuri îndepărtate. Un călugăr român, care a trăit în schitul Sf. Ana de la Hozeva a fost monahul Varsanufie, care mai înainte de călugărie se chema Arsenie. După mulţi ani de viaţă sihăstrească, se retrage în mânăstirea Sf. Sava, la îndemnul arhimandritului Nectarie Banu. Acolo a ajuns ajutor de econom. În gropniţa mânăstiri se vede şi azi craniul arhim. Nectarie Banu cu inscripţia lui Varsanufie cu litere chirilice. Compunerea acestor cuvinte a făcut-o Nectarie, înainte de moarte, poruncindu-i lui Varsanufie s-o scrie pe craniul său şi să-l păstreze în camera sa, spre aducere aminte.

În adevăr, monahul Varsanufie a păstrat acest craniu în camera sa până la moarte. Chilia sihăstrească a lui Varsanufie se vede şi astăzi în schitul de la Hozeva. Împrejurul chiliei lui se văd garduri de piatră, un cuptor şi o sternă.

Cam în aceeaşi vreme cu Varsanufie au trăit în schitul Hozevei şi monahii Teofan, Calist şi un bătrân mirean cu numele de Ioan. În vremea războiului mondial toţi s-au retras în mânăstirea Sf. Sava. Numai monahul Calist a plecat în ţară pentru a face o colectă pentru zidirea mânăstirii şi din nenorocire s-a înecat în Dunăre. Voind să salveze pe fratele său, care era în primejdie, s-a înecat şi el însuşi. Era de meserie pescar şi meşter la construirea bărcilor. De aceea a simţit multă atracţie în Valea Hozevei, unde era pârâul îmbelşugat de peşte. La mulţi dintre pescarii de la Iordan monahul Calist le-a făcut bărci şi alte unelte pentru pescuit.

Despre bătrânul Ioan (barba Iani, cum îi ziceau grecii) se spune că avea o barbă până la genunchi şi mulţi voiau să-l fotografieze, dar el îşi ascundea barba în sân şi nu voia să stea la fotografiat.

sus

p370 – p374

imagini cu Manastirea Sf. Gheorghe aici

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri