Skip to content

CUVÂNT AL SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

partea a II-a – cuprins

Ce este Chipul Monahicesc? Şi cu ce se aseamănă.
Şi ce trebuie să păzească Monahul dacă voieşte
să se asemene Chipul lui cu Chipul Îngeresc

Ce să zic, şi ce să grăiesc; şi cu ce să asemăn Chipul şi cinul Monahicesc sau, mai bine să zic, îngeresc (Că şi este cu adevărat îngeresc, după cum toţi Sfinţii Părinţi cu o gură mărturisesc şi prin viu glas îl propovăduiesc)?

Chipul şi cinul Monahicesc sunt orânduială a celor fără de trup. Chipul şi cinul Monahicesc este o stare a Heruvimilor celor cu ochi mulţi şi a Serafimilor celor cu aripi multe, cari neîncetat zboară şi slavoslovesc pe Dumnezeu cel peste toate şi Atotputernic, strigând şi zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta. Şi precum Îngerii nu au nici o lipire de lucrurile cele vremelnice, aşa şi Monahii trebuie să nu aibă nici o lipire cu patimă de nici un lucru vremelnic şi stricăcios şi trecător (cele lumeşti toate sunt trecătoare şi vremelnice), ci pururea să se îngrijească de cele cereşti cari peterc în veac şi niciodată nu pier. Să slavoslovească şi să laude necontenit şi neîncetat pe Dumnezeu, prin psalmi şi prin cântări, ziua şi noaptea, ca nişte îngeri. Şi precum Heruvimii au ochi mulţi, aşa şi Monahii trebuie să aibă ochi împrejurul sufletului, ca să privească la bunătăţile cele gătite lor în veacul cel viitor, la frumuseţea Raiului, la Împărăţia Cerului. Şi să se pândească în toate părţile şi la cursele vicleanului vrăjmaş cel ce caută ca un leu să înghită şi să piardă sufletul. Şi precum Serafimii au aripi multe, aşa şi Monahii trebuie să aibă de jur împrejurul sufletului ca să zboare la înălţimea faptelor celor bune, să se apere de gândurile şi de cugetele cele urâte şi spurcate, care totdeauna năpădesc şi năvălesc asupra sufletului Monahilor prin îndemnarea pizmaşului.

Ochii sufletului Monahilor sunt fecioria şi curăţia prin care pot să vadă curat gânditor, cât este cu putinţă omului, pe Dumnezeu, ca Heruvimii. Iar cei ce nu au la sine feciorie şi curăţie, aceia nu sunt ca Heruvimii, aceia (că nu mă voi sfii a spune, deşi cu greu va cădea cuvântul) sunt ca dracii. Că numai ei urăsc fecioria şi curăţia şi iubesc necurăţia. Aripile sufletului Monahilor sunt smerenia, supunerea, ascultarea, necârtirea, dragostea, blândeţea, răbdarea, postirea, privegherea, rugăciunea, prihănirea de sine şi nerăutatea. Acestea avându-le Monahii, sunt ca nişte Serafimi. Cu acestea pot Monahii să zboare la înălţimea cerului, să ajungă la scaunul Împăratului Hristos şi să-I stea înainte şi să se îndulcească de vederea Lui, cântând şi zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta. Iar cari nu au acestea nu sunt ca Serafimii: ci ca o pasăre cu aripile smulse ce aşteaptă din ceas în ceas să vină uliul să o prindă şi să o mănânce.

Cu ce voi mai asemăna chipul monahicesc ? Monahul asemenea este cu o mireasă. Şi după cum aceea, logodită fiind, aşteaptă, împodobindu-se, ca mirele să intre, bucurându-se în cămara cea de mire. Aşa şi Monahul, fiindcă s-a logodit cu mirele său Hristos, trebuie să aştepte, împodobindu-se cu toate faptele cele bune, ca să intre cu Dânsul în cămara cea de Mire, care este Împărăţia Cerurilor, bucurându-se şi veselindu-se de frumuseţea nepovestită, auzind glasuri nespuse. Chipul monahicesc este ca şi al doilea botez, căci se zice: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.

V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, adică de păcat, şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, adică în părăsirea păcatului şi în căinţa pentru dânsul în toată cealaltă rămăşiţă a vieţii voastre. Şi să nu zică cineva din voi că: eu nu atâta am păcătuit. Fiindcă nimenea nu este fără de păcat, măcar o zi de ar fi viaţa lui. Ci totdeauna să se smerească, zicând şi cugetând că este mai păcătos decât toată zidirea. Monahul este o fire silită: firea cere să mănânce să se sature; el trebuie împotrivă să facă, să mănânce numai cât să-şi ţină viaţa sa. Firea cere să bea să se sature; el trebuie să bea atât cât să nu se sature. Că se află şi în băutura de apă beţie dacă va bea cineva totdeauna cu îndestulare ca să se sature. Firea cere să doarmă să se sature de somn; el poate să se îndestuleze în douăzeci şi patru ceasuri. Că s-au aflat mulţi din Cuvioşii Părinţii noştri, din care unii nu mâncau şi nu beau câte trei zile şi câte o săptămână, alţii şi câte patruzeci de zile, darul Duhului Sfânt hrănindu-i pe dânşii. S-au aflat încă unii de nu s-au culcat pe aşternut, ci oriunde, în toată viaţa lor. Alţii dormeau aşa de puţin cât dormeau prin scaune. Alţii când îi supăra somnul, se legau cu frânghii de păr şi de pod şi cu multe feluri de chipuri se luptau împotriva somnului.

De la Monah se cere ca nicidecum să nu-şi piardă vremea spre glume, sau să râdă, sau să grăiască cuvinte deşarte, sau să spună minciuni, sau să vorbească deşertăciuni, sau să osândească şi să clevetească, sau să pârască, sau să se întindă până la pipăire, sau altele ca acestea să facă, prin care se depărtează Darul lui Dumnezeu de la dânsul şi scârbeşte Duhul cel Sfânt. Chiar de aude minciuni şi glume şi râsuri, să fugă astupându-şi urechile sale.

Monahul întâlniri şi vorbiri fără de treabă şi tovarăşi să nu aibă nicidecum. Ci de se va întâmpla a se întâlni unul cu altul, cu smerenie plecându-se unul către altul, să treacă. Şi de va fi mare nevoie şi trebuinţă, atunci să vorbească, iar altminterea nu. Că din vorbe fără de treabă multe răutăţi se nasc, prin care se vatămă sufletul lui. De la Monah mânia, iuţimea, zavistia şi pizma cu totul să lipsească, ştiind că dintru acestea cade în altele mai cumplite, şi niciodată sufletul lui nu va fi curat, ci totdeauna sângerat, mintea întunecată, şi scoposul greşit şi de la Dumnezeu depărtat.

Monahul trebuie acolo unde şi-a tuns părul să petreacă până la sfârşitul vieţii sale: ori în Mânăstire, ori la Schituri. Să asculte întru toate pe Stareţul şi povăţuitorul său. Să îşi omoare voia sa. Să se aibă pe sine decât toţi mai mic. Să se socotească ca un osândit, şi ca şi cum l-ar fi răscumpărat, să nu iubească să aibă haine bune şi frumoase, ci tot cele mai proaste să le iubească. Să nu vrea să iasă afară prin lume şi printre lumeni, afară dacă nu îl va trimite mai marele său. Să şadă în chilie ca într-un mormânt şi să nu şadă nici un minut de ceas fără de lucru, ci sau să citească, sau să lucreze cu mîinile; şi lucrând cu mâinile să nu umble cu mintea spulberând încoace şi încolo la lucruri necuvioase şi nefolositoare, ci să aibă într-ânsa (adică în minte) rugăciunea lui Iisus, pomenirea morţii şi judecata ce va să fie. Să-şi aducă aminte de păcatele sale şi să plângă cu fierbinţi lacrimi, şi de se va întâmpla să fie de familie, să nu se înalţe cu gândul său ştiind că unul este neamul nostru de la strămoşul Adam. Celor bătrâni cinste să le dea.

Cu cei tineri să nu vorbească în afară de neocolită nevoie. Acestea toate şi altele mai multe se cer de la monah. Şi când acestea le va păzi, cu adevărat poartă chip îngeresc, după cum am zis mai sus, şi este Înger în trup, şi se va învrednici în ceata îngerilor, de unde au căzut îngerii aceia de s-au făcut draci.

O, Îngeri pământeşti! O, petrecere cerască! O, slugi ale lui Hristos! O, oaste a împăratului celui fără de moarte! O, cum vă veţi bucura! O, cum vă veţi veseli! O, cum veţi dănţui! Pentru aceasta, fraţii mei, ştiind ce este chipul monahicesc şi cu ce se aseamănă, siliţi-vă, întreceţi-vă la nevoinţele cele duhovniceşti. Defăimaţi toate cele dulci ale lumii acesteia. Treceţi cu vederea slava ei şi desfătarea. Câştigaţi-vă suflet viteaz, ca să puteţi sta bărbăteşte împotriva curselor diavolului, că neîncetat are să vă ispitească şi să vă supere, căutând cum să vă amăgească, să vă înşele, să vă răpească din ceata îngerească şi să vă tragă la ceata sa.

Dar nu va putea, dacă voi veţi lua aminte şi vă veţi înarma cu armele cele înfocate ale lui Hristos şi veţi duce război asupra diavolului. Treziţi-vă, rău pătimiţi la puţină vreme, ca în veci să vă mângâiaţi. Întru nimic socotiţi acestea de aici. Că vis şi umbră este viaţa aceasta, iar cealaltă ce va să fie, fără de sfârşit.

Oglindiţi totdeauna cele Cereşti, acolo să fie mintea voastră pururea. Călătorie este viaţa aceasta, călătoriţi drept aceea cu plăcere de Dumnezeu. Nu slăbiţi pe cale, nu vă împuţinaţi, nu pregetaţi, nu vă muiaţi. Stâmtă şi necăjită este calea, dar la răsfăţat loc duce, acolo unde nu este nici scârbă, nici mâhniciune, nici întristare, acolo unde este totdeauna bucurie şi veselie, acolo unde este sânul lui Avram, acolo unde este lumina cea neapusă şi nestinsă, acolo unde este Soarele cel mare Hristos, Dulceaţa Proorocilor, şi a Apostolilor, şi a Mucenicilor, şi a Cuvioşilor, şi a tuturor drepţilor cari din veac bine i-au plăcut Lui. O, de ar da Dumnezeu ca şi noi să dobândim dulceaţa aceea! Şi o vom dobândi dacă vom urma şi cu lucrul după chipul nostru cel monahicesc, ce se aseamănă cu cel Îngeresc. Să ne învrednicim Împărăţiei Cerurilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos cel în Treime slăvit. Căcuia i se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Text scris de pe o carte (Acatistier) cu litere slavone, tipărită în Episcopia de la Buzău, anul 1852.

sus

p402 – p406

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS