Skip to content

POVESTIREA CUVIOSULUI IOAN

partea a II-a – cuprins

Sfântul împărat Constantin cel Mare vorbeşte într-o vedenie cu Sfântul Paisie cel Mare despre slava ce o au monahii cei adevăraţi în ceruri:

Despre Cuviosul Paisie cel Mare:

M-am dus odinioară la Cuviosul Paisie cel Mare şi mai înainte de a bate la uşa chiliei lui l-am auzit vorbind înăuntru cu oarecine şi sfiindu-mă a bate, stăteam afară. Însă am făcut puţin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul părinte a ieşit afară şi văzându-mă pe mine, tot bucurându-se m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat şi eu asemenea pe el. Apoi intrând cu dânsul în chilie şi nevăzând pe nimenea altul înăuntru, nu mă dumiream şi socoteam cine să fi fost oare acela care vorbea cu cuviosul puţin mai înainte. Deci căutam într-o parte şi alta să văd pe cineva şi el m-a întrebat: de ce cauţi aici şi acolo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru prea slăvit? Iar eu i-am răspuns: cu adevărat prea slăvit văd şi nedumerindu-mă nu ştiu ce să zic, căci puţin mai înainte am auzit glasul altui om, care împreună vorbea cu tine şi acum nu văd pe altcineva şi nu ştiu ce este aceasta. Deci rog a ta cuvioşie să-mi arate această prea slăvită taină. Iară dumnezeiescul părinte mi-a zis: O, Ioane, taină prea slăvită vrea să-ţi descopere astăzi Dumnezeu.

Acesta prietene, prea alesule, pe care l-ai auzit vorbind cu mine era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Şi s-a pogorât din ceruri, trimis fiind de Dumnezeu, şi mi-a zis: „Fericiţi sunteţi voi, cari v-aţi învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este dumnezeiasca fericire a Mântuitorului”. Iar eu am zis: „Şi cine eşti tu, Domnul meu, care zici acestea şi mult ne fericeşti pe noi, monahii?” Mi-a răspuns acela: „Eu sunt Marele Constantin şi m-am pogorât din ceruri ca să-ţi arăt slava care o dobândesc monahii în ceruri şi prietenia şi îndrăznirea ce o au către Hristos. Şi te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că-i îndemni pe dânşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, dar mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine că n-am nimerit (adică nu m-am învrednicit) de o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor şi nu pot suferi paguba ce am luat.” Atunci l-am întrebat iarăşi: „Pentru ce, o, minunatule, te ocărăşti pe tine, oare n-ai dobândit tu slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire?” Şi mi-a răspuns: „Am dobândit-o, dar nu am aceeaşi îndrăznire ca a monahilor, nici cinstea întocmai ca ei, căci am văzut sufletele oarecăror monahi cari despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi şi cu multă îndrăzneală se suiau la ceruri. Iar ceata cea potrivnică a dracilor nu îndrăznea să se apropie cu totul desăvârşit de aceste suflete. Apoi am văzut că li se deschideau lor uşile cerului şi intrau înăuntru şi stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu.

Deci, pentru acestă vrednicie minunându-mă eu de voi, monahilor, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta! O, de aş fi lăsat vremelnica împărăţie şi haina cea împărătească şi coroana şi să mă fi făcut sărac şi să fi purtat sac, împlinind toate câte se cer de către rânduiala monahicească?”

sus

p412 – p413

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri