Skip to content

DIN VIAŢA CUVIOSULUI PĂRINTE NIFON CEL DIN ŢARIGRAD

partea a II-a – cuprins

Cuviosul Nifon mai înainte de a se face călugăr îşi petrecea viaţa sa în dezmierdări trupeşti, întovărăşindu-se cu tineri desfrânaţi de o vârstă cu el. Şi fiind el cu totul vas al păcatului, mai pe urmă prin pocăinţă adevărată s-a făcut vas ales al Sfântului Duh (precum se arată pe larg în viaţa lui pe luna Decembrie în 23 de zile).

Avea Nifon pe când era în lume un prieten cu numele Nicodim, care văzându-l într-o zi, a început a-l privi cu mirare şi a se spăimânta, însă tăcea. Deci a zis Nifon: „Ce cauţi aşa la mine ca şi cum nu m-ai cunoaşte”.

Răspuns-a Nicodim: „Crede-mă, frate, că niciodată nu te-am văzut pe tine într-acest chip, precum te văd acum, că faţa ta este înfricoşată ca de arap.” Aceasta auzind tânărul Nifon s-a înfricoşat şi ruşinându-se şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a plecat mâhnit.

Şi mergând pe cale zicea întru sine-şi: „Vai mie, păcătosului, dacă în lumea aceasta sunt negru cu sufletul şi cu trupul, dar la judecata lui Dumnezeu cum voi fi? Cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Amar mie, pătimaşului, unde eşti acum, suflete, vai mie, ce voi face? Oare mă voi putea pocăi?”

Unele ca acestea şi altele zicând în sine Nifon cu multă zdrobire de inimă a mers acasă. Şi îi aducea vrăjmaşul gânduri potrivnice şi înfricoşate aşa încât din multa frică a căzut în slăbiciune mare şi boală. Că nu suferea vrăjmaşul ca să-l vadă pocăindu-se şi îndreptându-şi viaţa. A doua zi a mers în Biserică şi căutând spre icoana Maicii Domnului, s-a rugat cu multă umilinţă, mărturisindu-şi fărădelegile sale şi cerând ajutor Prea Curatei.

Deci rugându-se el îndelung şi vărsând multe lacrimi fierbinţi, a văzut cum zâmbea chipul Maicii Domnului de pe Sfânta Icoană şi căuta spre dânsul cu privire veselă foarte şi blândă. Această minune văzând Nifon, s-a mirat şi a început a se bucura cu inima şi a zis în sine-şi: „Vezi, ticăloase suflete, cât ne iubeşte pe noi Dumnezeu, iară noi singuri fugim de la Dânsul, iată, ne-a dat nouă spre apărare pe Prea Curata Maica Sa, iară noi încă şi pe această ajutătoare o trecem cu vederea. Deci aşa mângâindu-se tânărul Nifon, a sărutat cu căldură Sfânta Icoană şi, plecând din Biserică, a început a-şi îndrepta viaţa ferindu-se de desfrâu.

Într-una din zile mergând el iarăşi la Biserică să se roage, a văzut în cale pe oarecine făcând fărădelegi (adică păcate) şi l-a osândit pe el în mintea sa. Şi intrând el în Biserică şi-a ridicat ochii săi ca de obicei către Icoană şi a văzut pe Maica Domnului cu faţa înfricoşată şi posomorâtă întorcându-şi chipul de către dânsul. Iară Nifon s-a spăimântat şi căutând în jos a zis întru sine-şi: „Vai mie, păcătosului, numai o bucurie aveam: Chipul Tău Prea Sfântă Stăpână, iară acum şi acesta îşi întoarce faţa sa şi nu ştiu pentru care vină.” Şi atunci şi-a adus aminte că a osândit pe cale pe cel ce păcătuia şi a înţeles că pentru aceea îşi întorcea Maica Domnului faţa de către dânsul. Deci a zis cu plângere suspinând din adâncul inimii: „Dumnezeule, iartă-mă pe mine, păcătosul, că iată am răpit slava şi dregătoria Ta şi am osândit pe aproapele meu, înainte de a-l judeca Tu. Însă miluieşte-mă, Stăpâne, că spre Tine nădăjduieşte sufletul meu şi de acuma nu voi mai osândi pe fratele meu niciodată.” Acestea şi mai multe zicând cu lacrimi a căutat iarăşi spre icoană şi a văzut-o zâmbind ca şi mai înainte şi de atuncea cu mare aminte se păzea să nu osândească.

Şi aceasta o făcea totdeauna: dacă i se întâmpla a greşi oarecând intru ceva, atunci îşi întorcea Prea Curata Maica lui Dumnezeu faţa sa, şi cu aceasta se certa Nifon şi se îndrepta.

Odată scoţând el apă cu ciutura din fântână, l-a împiedicat pe el diavolulşi a alunecat înăuntru cu amândouă picioarele căzând în apă.

Şi mergând spre fund s-a aplecat cu mâinile de ciutură şi a strigat: „Stăpână, ajută-mi mie!” Şi îndată s-a aflat stând în fântână pe un lemn întreg nevătămat.

Şi de atunci a cunoscut cum că Născătoarea de Dumnezeu îl păzeşte pe el, şi se sârguia ca să aibă de-a pururi Numele Ei pe buzele sale.

Aşa fericitul Nifon cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptându-şi viaţa sa, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Şi se sârguia întru mari nevoinţe, omorându-şi trupul său şi supunându-l pe el Duhului, în lacrimi şi aspră pocăinţă petrecându-şi zilele sale. Şi îşi punea pază gurii sale, foarte păzindu-se de cuvinte deşarte şi mai cu seamă de cuvinte spurcate, de dosădiri şi de clevetiri.

sus

p417 – p418

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS