Skip to content

ALTĂ MINUNE CU SEMNUL SFINTEI CRUCI

partea a II-a – cuprins

În al cincisprezecelea veac stăpânea în Egipt sultanul turcesc Melec Mina. Acesta avea ca sfetnic al său de taină (vizir) pe un evreu turcit cu numele Musa, care avea mare ură împotriva creştinilor, pentru râvna şi evlavia lor.

Urâciunea evreului se îndrepta mai ales împotriva Sfântului Patriarh Ioachim al Alexandriei.

Pentru înţelepciunea şi sfinţenia vieţii lui Patriarhul era cunoscut şi cinstit de sultan. Dar pizmaşul de evreu nu putea vedea cu ochi buni cinstea cea mare care se da ierarhului creştin de către sultan şi pentru aceasta căuta să-l piardă. Zavistia Iudei nu-l lăsa ca să se liniştească.

A îndemnat deci pe sultan ca să-l poftească la curte pe Ioachim pentru a discuta cu el despre credinţă.

Făcându-se discuţie între ei în faţa sultanului pentru dreapta credinţă evreul a rămas ruşinat la toate întrebările. Mărturiile aduse de înţeleptul ierarh au astupat gura vicleanului vizir.

Pentru ruşinea asta se gândea că de acum îşi va pierde încrederea cea mare pe care o avea la sultan şi căuta tot timpul să prindă în cursă pe Sfântul Ierarh.

După ce s-a terminat discuţia, evreul a zis către patriarh: „Hristos vă spune la Evanghelie că cine are credinţă cât un bob de muştar, poate să urnească şi munţii din loc. Deci dacă vei muta şi tu muntele acela, care se vede în faţa noastră (departe în zare), atunci am să cred şi eu în legea voastră!”

Patriarhul a primit propunerea, dar a cerut să-i dea răgaz 3 zile ca să se pregătească.

După 3 zile a venit iar la palat. Acolo fiind de faţă sultanul şi vizirul evreu, Sfântul Ierarh a tămâiat de trei ori muntele din zare, apoi a făcut semnul Sfintei Cruci, chemând prea sfânt numele Domnului.

În clipa aceea, la vederea tuturor, s-a desfăcut muntele în trei părţi şi a început să se mişte către cetatea Alexandriei.

Fiind cuprins de spaimă, sultanul a strigat: „Patriarhule, izbăveşte-ne, porunceşte muntelui să stea, căci altfel ne pierdem!”

Atunci Sf. Ioachim a rostit:

„Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, stăi!” şi s-a oprit atunci pe loc muntele, care de atunci se cheamă „Dur Dag” pe limba turcească, iar pe româneşte se tâlcuieşte: „Stăi Munte!”

sus

p436 – p437

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS