Skip to content

CÂTEVA PILDE DE LA SFINŢII PĂRINŢI

partea a II-a – cuprins

Despre folosul ascultării când se face pentru Dumnezeu

(Închin această mică adunare de cuvinte fraţilor şi surorilor din Ţara Sfântă, cari se ostenesc în ascultări prin Mânăstiri străine, spre încredinţare că nu-şi vor pierde plata lor dacă vor sluji cu răbdare şi fără de cârtire. Nevrednicul între Ieromonahi Ioan Iacob).

I.

Zis-a ava Ruf, că cel ce şade întru ascultare de părinte duhovnicesc mai multă plată are decât cel care petrece singur în pustie. Şi spunea el că a povestit unul din părinţi, zicând: „Am văzut patru cete în cer şi anume: cea dintâi ceată a celor cari sunt bolnavi şi mulţumesc lui Dumnezeu, a doua ceată a celor cari se îndeletnicesc cu iubirea de străini (cu primirea străinilor şi întru aceasta stau şi slujesc), a treia ceată a celor cari umblă după pustie (adică a celor cari iubesc pustia) şi nu doresc să vadă om, a patra ceată a celor cari sunt în ascultarea părinţilor duhovniceşti şi se supun lor pentru Domnul.

Şi purtau cei din ascultare lanţ de aur şi pavăză (sabie) având mai multă slavă decât ceilalţi”. Şi întrebând el pentru ce au mai multă slavă cei de pe urmă şi mai mici, i-a răspuns povăţuitorul lui (îngerul) zicând:

„Cel care umblă după iubirea de străini şi cel care petrece la pustie, din voia lor fac aceasta. Iar cel care face ascultare (în mânăstire, ori deosebi) îşi lasă toate voile sale şi atârnă ne părintele său. Pentru aceasta mai multă slavă a luat ca ceilalţi”.

Bună este ascultarea, care pentru Dumnezeu se face.

O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor!

O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor celor bune!

O, ascultare, care deschizi cerurile şi sui pe oameni de pe pământ!

O, ascultare, hrănitoare tuturor sfinţilor!

O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!

II.
Din viaţa unui cuvios, care a trăit în mânăstirea Sf. Sava

În cartea Sf. Ioan Scărarul găsim o minunată povestire a unui stareţ din vechime cu numele Ioan din mânăstirea Sf. Sava. Acest cuvios savait a trăit în aceeaşi vreme când trăia şi Sf. Ioan Scărarul de la Sinai.

S-au cunoscut amândoi la Muntele Sinai şi pentru folosul de obşte, Sf. Ioan Scărarul aminteşte cele auzite de la Ioan Savaitul. Şi iată anume cum povesteşte însuşi stareţul:

„În mânăstirea mea din Asia, de unde sunt eu, se află un bătrân leneş, supărăcios şi nerăbdător. Nu ştiu cum a reuşit de şi-a găsit bătrânul un ucenic cu numele Acachie. Acesta era cu multă simplitate în ideile lui, însă foarte înţelept cu socoteala şi cu bună aşezare întru toate vorbele şi lucrurile lui.

Atât de multe şi nenumărate răutăţi îndura el din partea bătrânului, încât pentru mulţi, sunt cu îndoială şi de necrezut.

Căci nu era pedepsit numai cu ocări şi cu necinstiri, ci era chinuit în fiecare zi cu răni grele şi nesuferite.

Însă vrednicul de fericire Acachie le suferea pe toate cu deplină tăcere şi supunere, cu inimă curată şi fără vreo pomenire de rău. Această răbdare a lui era aşa de mare şi aşa de smerită şi minunată încât pe toţi îi mişca la inimă şi-i umplea de mirare.

Deci văzându-l eu (zice Sf. Ioan Savaitul) ticăloşindu-se peste măsură (întocmai ca un rob cumpărat) îi ziceam adeseori întâlnindu-l:

„Ce este frate Acachie, cum te afli astăzi? Ai dobândit ceva câştig sau nu?”

Şi el, fericitul, îmi arăta numaidecât, când ochiul lui vânăt (cu vânătăi), când grumazul lui umflat, iar alteori capul rănit de lovituri.

Eu însă (zice Sf. Ioan) cunoscând prea minunata lui Răbdare îi ziceam:

„Bine, bine, fii cu răbdare şi vei dobândi mult folos din aceasta!”

Deci petrecând el 9 ani în asemenea ascultare la bătrânul cel nemilostiv, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în cimitirul părinţilor.

După 5 zile a mers bătrânul lui la un părinte vestit, care era stareţ în locul acela (acel stareţ era însuşi Sf. Ioan Savaitul, care ne povesteşte, dar nu vrea să spună).

Deci a zis bătrânul către stareţ:

„Părinte, a murit fratele Acachie!”

Acela (adică Sf. Ioan) i-a răspuns:

„Drept să-ţi spun, mie nu-mi vine să cred că a murit!” Dar bătrânul a zis iarăşi:

„Vino de vezi cu înşişi ochii tăi ca să cunoşti adevărul!”

Atunci s-au sculat şi au mers împreună la cimitir. Acolo, stareţul a strigat pe cel mort ca şi când ar fi fost viu, zicând:

„Frate Acachie, ai murit?”

Iar ascultătorul cel recunoscător şi supus (voind să arate şi după moarte adevărata ascultare) a răspuns către marele stareţ, zicând:

„Cum este cu putinţă, părinte, ca să moară cel ce păzeşte ascultarea?”

Auzind acestea bătrânul (gheronda lui) s-a înfricoşat şi căzând la pământ plângea tânguindu-se. Apoi cerând de la egumen o chilie în apropiere de cimitir, a petrecut celaltă vreme a vieţii sale întru mare pocăinţă şi smerenie, zicând către toţi cu lacrimi fierbinţi:

„Iartaţi-mă, fraţilor, că eu am ucis pe fratele Acachie, cu neomenoasa tiranie pe care am arătat-o către el!”

La sfârşitul acestei povestiri, Sf. Ioan Scărarul are părerea că stareţul cel mare, care a vorbit cu Acachie (cel mort de 5 zile) este însuşi Ioan Savaitul, care din multa lui smerenie n-a voit să se vădească singur.

III.
Să auzim acum şi altă povestire despre acest cuvios Savait

Pe vremea când şedea el la Mânăstirea Sf. Sava, au venit pe la el trei monahi mai tineri, cerându-i să-i primească în ascultarea lui. După ce i-a odihnit bătrânul trei zile (fiind ei obosiţi de pe drum), le-a zis:

‘Iertaţi-mă, fraţilor, că eu sunt om rău şi curvar din fire, iar voi sunteţi tineri şi pentru asta nu pot ca să ţin pe nici unul pe lângă mine!”

Aceia însă fiind încredinţaţi despre faptele cele bune ale bătrânului şi cunoscând sfinţenia sufletului său nu s-au smintit nicidecum, ci stăruiau rugându-l ca să-i primească.

Iar când au văzut că nu se înduplecă, au căzul la picioarele lui, rugându-l ca să-i canonisească şi să le rânduiască cum trebuie să-şi petreacă viaţa lor şi anume unde să locuiască pentru folosul mântuirii lor. Cunoscând Sfântul Bătrân că ei vor primi porunca lui cu supunere şi cu smerenie a zis către cel dintâi:

„Fiule, Domnul voieşte ca tu să petreci întru linişte (adică în pustie) împreună cu un părinte bătrân şi să te supui lui cu sârguinţă”. A zis şi celui de-al doilea:

„Mergi de-ţi vinde toate voile tale, dăruindu-le lui Hristos şi după porunca Lui, ridicând Crucea, să şezi în mânăstire de obşte (adică în chinovie). Acolo să ai răbdare întru toate ostenelile şi ispitele precum şi în toate cele scârbicioase care îţi vor veni în toată vremea vieţii şi negreşit vei dobândi comoară în ceruri”.

După aceea a zis şi celui de-al treilea:

„Să ţii minte fără uitare Cuvântul Evangheliei care zice: „Cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui!” Şi să-ţi fie cuvântul acesta unit cu răsuflarea ta şi de-a pururea nedreptăţit. După cum urmezi cu răsuflarea aşa să-ţi aduci aminte şi de cuvântul acesta şi de porunca mea. Deci să cauţi (de este cu putinţă) pe cel mai aprig, mai supărăcios şi mai aspru părinte şi stareţ din câţi sunt pe lume. Să te supui lui ca însuşi lui Dumnezeu, până la sfârşitul tău, cu toată răbdarea şi vioiciunea. Ca mierea şi ca laptele să bei în toate zilele ocările, batjocurile şi toate defăimările lui”.

Acestea grăindu-le bătrânul, a întrebat monahul:

„Bine, părinte, însă dacă cumva acela (adică stareţul la care mă trimiteţi) îşi petrece viaţa lui cu trândăvie şi lenevire, nelucrând după Dumnezeu, atunci eu ce trebuie să fac? Să rămân ori să plec de sub conducerea lui?” Atunci Sf. Ioan i-a răspuns:

„Chiar şi curvind de l-ai vedea, să nu te desparţi de el, ci să zici în cugetul tău astfel: „Prietene, oare ce ai venit să faci aici? Au doară n-ai venit să cercetezi pe fiecare ce face şi cum petrece, ci ai venit ca să te supui şi să rabzi toate cele grele şi scârbicioase, adică toată reaua pătimire, pentru ca să-ţi câştigi mântuirea!”

Atunci ai să vezi (zice bătrânul) cum se risipeşte din inima ta umflarea mândriei, care mereu te bântuie, ai să vezi apoi cum se veştejeşte aprinderea desfrânării, iar în sufletul tău va străluci lumina cea nespusă a fecioriei şi curăţiei”.

IV.
Zicea ava Daniil pentru ava Dula:

Că întâi a şezut de obşte 40 de ani, apoi la Schit s-a liniştit şi între părinţii cei mari s-a socotit. Deci acesta (adică ava Dula) spunea că în multe feluri cercând a aflat că cei ce petrec în mânăstirea de obşte sporesc mai mult şi mai degrabă în lucrarea faptelor bune, decât cei ce se liniştesc, dacă vor avea şi vor întrebuinţa supunerea din inimă curată.

V.

Mai spuneau părinţii despre ava Ioan, ucenicul lui ava Pavel, că va avea mare ascultare. Că erau într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică. Iar bătrânul a văzut acolo baligi de bou. Deci îi zice ucenicului să meargă ca să le aducă. Iar el a zis:

„Dar ce voi face avo, pentru leoaică?” Iar bătrânul glumind a zis:

„De va veni asupra ta, s-o legi şi s-o aduci încoace”.

Deci s-a dus fratele acolo către seară şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului s-a repezit s-o prindă şi a fugit leoiaca. Dar el alergând după ea zicea strigând: „Aşteaptă, că mi-a zis ava al meu ca să te leg!” Şi prinzând-o a legat-o.

În vremea asta se necăjea bătrânul aşteptându-l. În sfârşit, iată că se arată ucenicul, aducând leoaica de funie. Şi văzând bătrânul s-a minunat. Dar pentru ca să îl smerească (să nu se înalţe) l-a lovit pe ucenic zicând: „Nebunule, câine turbat mi-ai adus aici?” Şi a dezlegat îndată pe leoaică, lăsând-o să se ducă.

VI.

Zicea Sfânta Singlitica: „Când suntem în viaţa de obşte să alegem mai mult ascultarea decât nevoinţa”. Apoi mai zicea iarăşi: „Cu dreaptă socoteală trebuie să ocârmuim sufletul şi când suntem în viaţa de obşte să nu căutăm cele ale noastre, nici să ne plecăm socotelii noastre, ci aceluia care ne este părinte să ne supunem după credinţă”.

sus

p437 – p442

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri