Skip to content

CUVINTE DESPRE MĂRTURISIRE DIN CARTEA SF. ENGOLPION

partea a II-a – cuprins

Păcatul este ca o rană, care dacă nu se arată la doctor atunci putrezeşte şi pe urmă este nevindecată.

„Răutatea nemărturisită este rană ascunsă a sufletului!”, zice Sf. Vasile cel Mare.

La mărturisire trebuie păzite două lucruri:
Întâi ea trebuie făcută fără de ruşine şi al doilea să nu se aducă pricinuire (adică să nu dăm vina pe alţii pentru greşelile noastre).

Ruşinea care ne vine înainte de păcat este semnul darului, căci ne este spre izbăvire, iar ruşinea care ne vine la mărturisire este de la cel viclean şi ne poate pricinui osândă.

Mustrarea pe care o simte omul pentru păcate, este glasul Sfântului Duh, care nu vorbeşte la ureche, ci la inimă. Şi anume glasul acesta ne strigă: „Până când mai zăboveşti în păcate, iată boala ne împresoară, a venit bătrâneţea şi moartea este la uşă!”

„Scoală, cela ce dormi şi te ridici din morţi şi te va lumina Hristos”, (cum zice Sf. Apostol Pavel).

Trebuie să alegem una din două:

1. Ori aici pe pământ să descoperim păcatele numai în faţa duhovnicului,

2. Ori le ascundem aici, ca să fie scoase la arătare de către Înfricoşatul Judecător în faţa îngerilor şi oamenilor.

„Mustrate-voi şi scoate la arătare păcatele tale” (zice Sf. Prooroc David).

DESTĂINUIREA GÂNDURILOR

Zis-a iarăşi un bătrân:

„Precum şarpele dacă iese din gura sa îndată fuge, aşa şi gândurile cele rele descoperindu-se, îndată pier. Şi iarăşi precum cariul (viermele) strică şi mănâncă lemnul, aşa şi gândurile cele rele strică şi mănâncă inima omului. Că cel ce îşi descoperă şi îşi arată gândurile sale, îndată se tămăduieşte. Iar cel ce îşi acoperă şi îşi tăinuieşte gândurile sale, acela are mândrie. Că de nu vrei să destăinuieşti cele ascunse ale inimii şi să nu te încredinţezi nimănui, aceasta înseamnă că nu ai smerenie. Că smerenia toate bunătăţile le are. Toţi sfinţii se socoteau şi se aveau pe sine ca cei mai greşiţi şi mai păcătoşi decât toţi oamenii.

Iar de va chema omul din tot sufletul său pe Dumnezeu şi atunci va merge şi va întreba pe cineva cerând sfat pentru gândurile sale, Dumnezeu va răspunde prin omul acela, adică îl va lumina ca să dea sfat bun şi folositor.

Că însuşi Dumnezeu, cel ce a deschis gura măgăreţei lui Valaam, va deschide şi gura acelui om pe care îl vei întreba pentru folosul tău, măcar de va fi şi păcătos omul acela.”

MĂRTURISIRE ŞI ÎNCREDERE

Când vrei să mergi ca să-ţi descoperi gândurile tale unui părinte duhovnicesc şi cauţi să te foloseşti, atunci se cuvine ca mai întâi să te rogi lui Dumnezeu zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, cele ce voieşti Tu şi le ştii ca sunt spre folosul sufletului meu, acelea să le pui în gura acelui părinte ca să mi le zică mie şi cuvintele lui ca din gura Ta să le primesc şi să mă folosesc!” Deci să te întăreşti pe sine-ţi prin aceste cuvinte, de vreme ce osteneala, tăcerea şi sărăcia cu reaua pătimire aduc omului smerenia, iar smerenia iartă toate păcatele.

Nepomenirea de rău şi iertarea

Zis-a iarăşi un sfânt bătrân: „De vei auzi că cutare frate sau soră te-a clevetit, te-a grăit de rău şi te-a defăimat, să nu te scârbeşti asupra lui. Şi de va veni acela la tine, tu să nu-l vădeşti pe el, ci te veseleşte împreună cu dânsul şi să arăţi faţă veselă către dânsul, ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu întru rugăciunea ta.”

Şi iarăşi: Pentru Pravilă

„De va veni la tine vreu frate sau soră, atunci pentru dragostea lui să laşi orice treabă, încă şi pravila şi umilinţa ta. Iar de vei avea plângere sau lacrimi, să le ascunzi întru inima ta până când se va duce fratele. Iar dacă va ieşi şi se va duce fratele, atunci iar te apucă de umilinţă şi de pravila ta, de vreme ce se tem dracii văzând umilinţa ta.”

Dreapta Socoteală

Zis-a un bătrân oarecare: „De eşti neputincios şi slab cu trupul tău, după puterea ta să-ţi faci pravila şi postul tău şi să nu te sileşti peste putinţa ta, ca nu cumva să cazi în boală şi vei pofti atunci unele şi altele, îngreunând pe alţii cari îţi slujesc ţie, iar de te tulbură pe tine gânduri spurcate şi necuviincioase, să nu le tăinuieşti, ci îndată să le descoperi duhovnicescului tău părinte. Căci pe cât îşi ascunde şi îşi tăinuieşte omul gândurile cele rele, cu atâta se înmulţesc şi se întăresc mai vârtos în inima lui.”

Cunoscând neputinţa să avem Smerita Cugetare

Zis-a un bătrân: „De vei auzi despre petrecerile cele mari ale sfinţilor părinţi şi aprinzându-te cu râvna, vei voi să le urmezi, apucă-te şi tu chemând numele Domnului să te întărească în lucrul pe care l-ai ales. Şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei săvârşi, atunci mulţumeşte Celui ce ţi-a ajutat. Iar de nu vei putea să săvârşeşti nevoinţa lor, atunci măcar să-ţi cunoşti neputinţa şi slăbiciunea ta. Şi defăimându-te pe sine-ţi, smereşte-ţi gândul tău până la moarte, socotindu-te pe tine nevrednic şi sărac şi nerăbdător. Să ai mustrare în sufletul tău totdeauna, ca cel ce ai început şi nu ai săvârşit. Şi aşa poţi şi tu să te mântuieşti.”

Cumpănirea la nevoinţă

Mai zicea un alt sfânt părinte, că obişnuieşte vicleanul ca pe cei ce se nevoiesc, când nu poate să-i împiedice de la nevoinţă, să-i îndemne la cele peste măsură, ca prin aceasta să-i surpe în groapa mândriei şi nu este nici un lucru mai urât lui Dumnezeu decât patima aceasta.

Deci tu călătoreşte precum zice Scriptura pe calea împărătească şi nu te abate nici în dreapta nici în stânga, ci măsura cea de mijloc întrebuinţează la mâncare: adică cu măsură mâncând în fiecare seară.

Iar de vei urma nevoii tale, fie dintru neputinţă (sau boală), fie din altă pricină ca să strici ceasul cel obişnuit să nu te îndoieşti (adică să nu te împuţinezi la suflet) căci nu suntem sub lege, ci sub dar.

Însă când manânci să nu voieşti să te saturi, ci te ţine cu înfrânare, mai ales la bucatele cele poftitoare şi îndemnătoare spre lăcomie. Pe cele proaste mâncări să le iubeşti totdeauna şi inima ta să o păzeşti în tot chipul, nevoindu-te la smerenie.

Că jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima smerită şi înfrântă Dumnezeu nu o va urgisi (precum zice Proorocul David în Psalmul 50).

Şi tot el zice în alt loc: „Smeritu-m-am şi m-a mântuit Domnul.”

Deci toată nădejdea ta, fiule, aruncând-o spre Domnul, mergi cu pace în calea ta şi judecata ta ca ameazăzi.

Folosul defăimării

Zis-a un bătrân: „De îţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti ca să-ţi aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos şi să-l ai pe el ca pe un făcător de bine. Dacă te necăjeşti sau te tulburi pentru el, atunci înseamnă că boleşte sufletul tău. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, căci prin el cunoşti boala ta şi să primeşti cele de la dânsul (ocări sau vorbe rele) ca pe nişte doctorii trimise de Domnul.

Iar dacă te scârbeşti asupra fratelui, aceasta înseamnă ca şi cum ai zice Domnului: „Nu voiesc să primesc doctoriile Tale, ci voiesc să putrezesc întru rănile mele.” Deci cel ce voieşte să se vindece de rănile sale cele sufleteşti este dator să sufere cele ce se aduc de la doctor, ori în ce chip ar fi.”

sus

p451 – p455

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS