Skip to content

MOTIVELE CARE DUC LA PATIMA DEZNĂDĂJDUIRII (alta)

partea a II-a – cuprins

Înainte însemnare: Să nu fie de mirare la nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime (despre cari scriu ziarele) sunt urmările deznădejdii.

Nu este altă patimă din care să aibă vrăjmaşul mai mult câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.

Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de moarte. Căci deznădăjduirea nu este altceva decât moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău.

„Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său”. (Sf. Ioan Scărarul Cuvânt pentru Pocăinţă).

Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că îndoiala pentru mântuire şi deznădăjduirea se ivesc mai ales din următoarele motive:

1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti.

2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi (din care se nasc părerile greşite şi înşelăciunea minţii).

3. Vătămarea dreptei Credinţe (când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi cu ateii comunişti)

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti cu nesimţire şi fără nici o căinţă).

5. Nemărturisirea curată (când facem de mântuială sau cu ascunsuri şi cu pricinuiri),

6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),

7. Când suntem robiţi de patima Mândriei şi nu ne plecăm deloc spre vindecare,

8. Când ne-am făcut vinovaţi şi am căzut sub afurisenia arhiereului sau a preotului şi nu căutăm dezlegare de la cel pe care l-am scârbit.

9 . Când am făcut vreo nedreptate mare cu deplină ştiinţă (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala).

10. Când ne lăsăm robiţi peste măsură de întristare (care este însăşi deznădejdea) şi asta se întâmplă deseori cu bolnavii cari îşi pierd răbdarea.

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) fără socoteală (luând în deşert numele Domnului) şi nu căutăm vindecare.

Nota web-site : o altă variantă, mai pe larg, este la MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDEI

sus

p455 – p456

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri