Skip to content

CUM SE ÎNŢELEGE IERTAREA CARE SE DĂ PRIN TAINA MĂRTURISIRII

partea a II-a – cuprins

Am scris în mai multe rânduri despre aceasta, însă văd că unii tot mai au îndoială despre iertăciunea pe care o primesc la Mărturisire.

Din multa nedumerire ajung uneori la deznădăjduire, pentru aceasta mai scriu iarăşi câteva cuvinte spre lămurire.

Mulţi se întreabă cu mintea: „Pentru ce se mai dă canonul (şi uneori chiar oprirea de la Sf. Împărtăşire) pe câtă vreme cel care s-a mărturisit a primit iertare?”

Acest lucru îi face pe mulţi să se îndoiască şi pentru asta nu dau atenţia cuvenită la taina mărturisirii.

Văzând că li se dă canon după mărturisire, ei cred că nu primesc iertare de păcate, până când nu termină canonul rânduit de preot.

Această părere este cu totul greşită şi străină de credinţa noastră. Papistaşii au această învăţătură greşită, pentru care au şi născocit Purgatoriul(adică locul unde se curăţă după moarte sufletele cari nu şi-au împlinit canonul). Aceşti eretici spun că afară de Rai şi Iad, mai este un loc numit Purgatoriu unde se pedepsesc o vreme sufletele celor cari s-au mărturisit şi au primit Sfintele Taine, dar n-au apucat să termine canonul rânduit de preot.

Noi creştinii ortodocşi credem şi mărturisim că tot cel ce se pocăieşte, mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă, primeşte iertăciune de la Dumnezeu chiar în clipa când îi citeşte preotul Dezlegarea.

Învăţătura aceasta este întărită de Sfintele Soboare şi anume prin canonul 2 al Soborului din Laodiceea, prin canonul 3 al Soborului de la Niceea, apoi prin canonul 102 al Soborului din Trulan şi prin canonul 5 al Soborului din Ancira. De asemenea se întăreşte aceasta şi prin canonul 74 al Sf. Vasile cel Mare, precum şi prin canonul 3 al Sf. Grigore Episcopul Nisiei (către Litoion)

Avem apoi ca mărturie cuvintele Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, care spune că iertarea păcatelor se dă chiar în ceasul mărturisirii, când omul îşi destăinuieşte deplin toate păcatele sale cu zdrobire de inimă şi cu hotărâre statornică de a nu mai păcătui.

Şi ne încredinţează pentru aceasta Sf. Simeon, aducând ca pildă cuvintele Sf. Evanghelii, unde spune cum a primit îndată iertăciune vameşul cel smerit din Templu, mai marele vameşilor Zaheu din Ierihon, slăbănogul de la Vitezda, apoi fiul cel pierdut, tâlharul cel credincios, femeia cea desfrânată şi alţii cari s-au căit din toată inima.

Potrivit cu pildele acestea din Sf. Evanghelie, a scris şi Sf. Atanasie cel Mare (către Antioh) că toţi cei care cu adevărat se pocăiesc, într-o clipeală de vreme se eliberează de greutatea cea mai dinainte de păcate şi de osândă. Pentru aceasta zice Sfântul:

„Chiar de va muri a doua zi (cel care s-a mărturisit) este primită la Dumnezeu pocăinţa lui”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru iertare nu este nevoie de zile sau de ani mulţi … căci de se va părăsi omul de relele cele mai dinainte făgăduind lui Dumnezeu cu adevărat că nu se mai atinge de ele, atunci nu cere Dumnezeu mai mult ca răspuns (din cartea cea către Sf. Filogoniu).

Din aceste mărturii poate să înţeleagă oricine că prin pocăinţă şi mărturisire curată creştinul dobândeşte îndată iertăciunea pentru păcate, însă nu i se iartă împreună şi canonul păcatelor. Cu alte cuvinte păcatele se iartă prin mărturisire, dar certarea pentru păcate rămâne.

De aici a ieşit şi proverbul în lume:

„De iertat eşti iertat, dar canonul ai de purtat.”

Avem ca pildă certarea Sf. Prooroc David, care a fost iertat de Dumnezeu pentru păcatele lui, dar canonul l-a tras cu vârf şi îndesat.

Iertarea a primit-o îndată ce şi-a mărturisit păcatul, când a zis proorocul Natan: „Domnul a ridicat păcatul tău!” Însă certarea (adică canonul) pentru vina păcatului nu s-a iertat. Căci deşi s-a căit şi a primit încredinţarea de la proorocul Natan pentru iertare, totuşi după aceea a fost izgonit de la împărăţie de către fiul său Avesalom. Apoi tăierea şi alte mii de rele au venit asupra casei lui David, ca o certare pentru păcatele sale, după cum i-a proorocit însuşi Natan.

La fel se întâmplă şi cu cei cari îşi mărturisesc păcatele cele grele aşa cum se cuvine: primesc iertare prin rugăciunea preotului, dar rămâne asupra lor certarea pentru păcate (adică canonul). Dacă nu primim certarea în viaţa aceasta, atunci o luăm veşnic pe lumea cealaltă. Sfântul Prooroc David a primit cu bucurie certarea cea vremelnică ca să scape de cea veşnică, pentru aceasta zice la Psaltire: „De certat m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!”

În ziua de azi au îndoială pentru iertăciunea de la mărturisire mai cu seamă cei cu păcate grele, cari sunt opriţi de la Sf. Împărtăşire (pentru o vreme). Căci zic ei: „Cum sunt iertat, dacă am legătura canonului?”

La aceasta răspunde Sf. Nicodim Aghioritul, zicând: „Adevărat este că se iartă păcatul (prin mărturisire) însă pe baza făgăduinţei că va păzi canonul şi depărtarea de Sf. Împărtăşanie”. Pentru aceasta se obişnuieşte ca înainte de molifta iertării, duhovnicul să-i rânduiască canonul potrivit pentru păcate. Canonul nu este însăşi plata pentru vina păcatului, ci este mai mult o condiţie care se pune înainte de iertare. Cuviosul Nicodim mai spune că rostul canonului (la cei cari au păcate grele) nu este numai pentru certarea păcătosului, ci mai cu seamă a se cerca şi a se întemeia creştinul mai mult în darul iertării (pe care l-a primit la mărturisire).

Cu alte cuvinte este nevoie de această dietă duhovnicească pentru a-l păzi pe om să nu-şi piardă darul, adică să nu alunece iarăşi în cele vechi.

Deci să fie încredinţat fiecare că prin mărturisire curată, primeşte iertarea îndată, oricât de mare ar fi păcatul lui.

Dumnezeu iartă cu aceiaşi uşurinţă, atât pe cele mici, cât şi pe cele mari. Căci zice în cartea întâi sobornicească a Sf. Evanghelist Ioan: „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios şi drept este Domnul spre a ne ierta păcatele noastre şi a ne curăţi de orice nedreptate!”

Toţi cei cari au fost învrăjbiţi cu Dumnezeu prin păcate grele, la taina mărturisirii se împacă iarăşi cu Dumnezeu, care le înnoieşte dreptul de moştenire cerească (punerea de fii) şi ei primesc iarăşi darul pe care l-au pierdut.

Sărutarea fiului pierdut din Sf. Evanghelie închipuie împăcarea celui păcătos cu Părintele Ceresc, iar inelul pe care l-a primit fiul cel pierdut, este darul Sf. Duh, care se întoarce iarăşi la cel care se pocăieşte după lege. Apoi viţelul cel gras, care s-a înjunghiat la aflarea fiului, închipuie Trupul şi Sângele Domnului, care se jertfeşte pentru noi păcătoşii.

Toate canoanele şi toate nevoinţele noastre nu au nici o valoare fără această jertfă dumnezeiască. Izvorul iertării noastre este Jertfa cea negrăită a Mântuitorului nostru.

Însuşi Domnul spune la Sf. Evanghelie de la Matei că a venit în lume „ca să-şi dea sufletul Său pentru răscumpărarea multora”.

Iar Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan spune:

„Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte pe noi de orice păcat”. (Cartea I, versul 7).

sus

p458 – p461

Partea a II-a – Scrieri Duhovniceşti – CUPRINS

Anunțuri