Skip to content

RAPORTUL LUI PILAT

partea a III-a – cuprins

Guvernatorul Palestinei către Cezarul Tiberiu

Nobile Suveran, Salutare,

Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim, fură în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret şi evenimentele, care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter încât mă fac să le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în vremea scurgerii timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că, cu zilele din urmă, zeii au încetat de a mai fi ispăşit.

Din partea mea sunt gata să spun: blestemată să fie ziua aceea în care am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeei.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi am poruncit ca să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe tetrarhul Galileii împreună cu arhierul şi pe toţi oficianţii lui.

La ora anunţată, nici unul dintre oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală.

Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine arhiereul să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa era grozav de vicleană (iar religia sa pretindea ca să îl oprească pe el şi pe supuşii lui sta la aceeaşi masă cu romanii, adică cu păgânii).

Am crezut de bine ca să primesc această scuză, dar tot cu această ocazie m-am convins că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se pare că dintre oraşele cucerite, Ierusalimul este cel mai greu de cârmuit. Atât de tulburat era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frică că va izbucni în orice moment o răscoală.

Pentru suprimarea ei însă, nu aveam decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei care m-a informat că şi el are abia trupe de ajuns pentru a-şi apăra provincia sa.

O dorinţă neastâmpărată de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem ca să nu fie cauza de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti care mi-au venit, încă una mă interesează în mod deosebit.

Un tânăr se zice că a apărut în Galileia, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator, care să aţâţe poporul contra romanilor; dar nu mult timp, temerile mele fuseseră spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se cheamă Siluam, am văzut mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr, care stătea rezemat de un copac şi cu toată seninătatea şi calmul predica mulţimii. Mi s-a spus că acesta este Iisus.

Era tocmai ce mă aşteptam mai puţin să văd. Atât de mare era deosebirea dintre El şi ascultătorii Lui. Părul şi barba Sa aurie îi dădeau înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de dulce şi de senină. Ce contrast între El şi ascultătorii Săi cu bărbile lor negre şi feţe încruntate.

Nevrând să-L întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Manelius. El este strănepotul şefului de spionaj şi conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria aşteptând pe Catilina. Manelius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel cunoaşte bine limba ebraică. Mi-e foarte devotat şi vrednic de orice încredere.

Intrând în sala de judecată, l-am găsit pe Manelius, care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus în Siluam, zicând: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filosofilor ceva ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus”.

Unul din Iudeii răsculători, dintre cari sunt atâţia în Ierusalim, îl întreabă dacă este cu cale de a da tribut Cezarului! Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii Lui, eu am îngăduit Nazariteanului libertatea, pentru că eram în putere să-L aresteze, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce i-a caracterizat întotdeauna pe romani.

Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător şi L-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută Lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească, să facă adunări, să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici neîmpiedicat de nici un mandat pretorian.

Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii (aceasta este presupunere), ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin religiunea lui Iisus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe şi prea mari indulgenţe, pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabilul nenorocit, voi fi poate instrumentul pe care oamenii îl numesc „providenţial” prin care să vină peste noi acest destin.

Dar libertatea aceasta nemărginită dată lui Iisus a indignat tare pe iudei, dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici.

În adunări Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura liniştea Nazariteanului.

Cărturarilor şi fariseilor le zicea: „Voi sunteţi oui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”.

Alte dăţi El era indignat de îngâmfatele posturi şi daruri ale bogaţilor şi le spunea că doi bani ai văduvei sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu decât darurile lor bogate.

În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată în contra abuzurilor iudeilor. Eram informat că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om. Căci nu va fi pentru întâia dată ca Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei profeţi, şi dacă pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezar.

Conduita mea a fost aprobată de Senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi după terminarea războiului cu perşii, fiindcă astfel nu eram în stare de a întâmpina răscoala. M-am hoărât apoi să iau o măsură care făgăduia mai mult pentru a stabili liniştea în oraşe, fără a supune Pretorul la concesiuni umilitoare.

Am scris lui Iisus, invitându-L la o convorbire cu mine în sala de judecată şi El a venit.

Preacum ştiţi în vinele mele curge sânge spaniol amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica şi e nesupus emoţiilor. Mă plimbam prin curte când Nazariteanul a apărut şi când am dat ochii cu El, mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram ca şi un vinovat, deşi Nazariteanul era calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn părea că-mi zice: „iată-Mă, am sosit”. Câtva timp am rămas încremenit şi priveam cu admiraţie, respect şi frică acestei figuri de om, supranaturală, o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei. „Iisuse” i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea. „Iisuse din Nazaret, eu Ţi-am dat timp de 3 ani de zile o mare libertate de vorbă şi nu-mi pare rău. Cuvintele Tale sunt ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă Tu i-ai citit pe Socrate sau pe Platon, dar un lucru îţi spun că în predicile Tale se află o simplitate maiestuoasă, care Te ridică mult mai sus deasupra acestor filosofi. Împăratul este informat despre Tine (zise facând aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus) şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate a lui Israil, sunt foarte fericit că Ţi-am îngăduit această libertate de care Te bucuri şi eşti atât de vrednic. Totuşi nu pot să ascund de la Tine că predicile Tale au stârnit mari şi puternici duşmani în contra Ta. Nici aceasta nu e de mirare, Socrate a avut duşmanii săi şi a căzut victima urii lor. Ai Tăi sunt fără îndoială aprinşi contra Ta, din pricina libertăţii pe care Ţi-o dau; mă învinuiesc pe mine de a fi în directă legătură şi unire cu Tine, cu scopul de a dezbrăca pe iudei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea este deci, nu zic poruncă, ca Tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să înconjuri de a jigni mânia duşmanilor. Fă ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra Ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei.

Nazariteanul a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu sunt din adevărata înţelepciune. Spune-i furtunii: Stai în mijlocul muntelui, căci astfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: Eu trebuie să mă supun legilor Creatorului. Numai singur Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saromului, sângele Celui drept va fi vărsat”.

Eu I-am zis: „Tu mi-eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei; abuzează de libertatea Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei nu cunosc că lupii din pădure se îmbracă uneori în piele de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul de justiţie este deschis Ţie pentru scăpare”.

Cu nepăsare şi clătinându-Şi capul, cu un har şi zâmbet dumnezeiesc, Iisus îmi ripostă: „Când ziua aceasta va fi sosit nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ; sălaşul Celui drept este acolo, zise El, arătând cu degetul spre cer. Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie să se împlinească”.

„Tânărule, I-am răspuns pe un ton moale, Tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o schimb în poruncă. Siguranţa provinciei care este încredinţată îngrijirii mele cere aceasta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile Tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea Ta să Te însoţească, mergi în pace”.

„Prinţe al pământului, a răspuns Iisus, am venit în lume ca să aduc nu război, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezar a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la Mine. Eu o aştept de la alţii şi o voi întâmpina cu supunere faţă de voinţa Tatălui Meu, care Mi-a arătat calea. Nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele Altarului de ispăşire”.

După aceste cuvinte, El a dispărut ca un nor luminos după perdelele pretorului.

Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, care pe atunci domnea în Galileia, ca să se răzbune asupra lui Iisus. Dar Irod prefera să încline în această privinţă, el nu ar fi ordonat imediat osândirea la moarte a lui Iisus, însă desi era mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senat de a comite o faptă care să-i nimicească influenţa în faţa Senatului. Într-o zi vine la mine în pretoriu şi când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am despre Iisus Nazariteanul. Eu i-am răspuns că părerea mea este că Iisus este un filozof mare, după cum unele naţiuni mari adesea produc şi că învăţăturile Sale, cu nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a îngădui în toate, libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele Sale. Irod a surâs cu ironie şi, salutându-mă cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor, conducătorii religioşi plănuiau să se folosească cu această ocazie şi de exercitarea populară care se da loc totdeauna la sărbătoarea Paştilor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea lui Iisus.

Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţau tezaurul templului să mituiască pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Un sutaş Roman insultat. Am scris atunci la prefectul Siriei să-mi trimită imediat 100 de soldaţi de infanterie şi tot atât de cavalerie, dar el a refuzt să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, cu o mână de soldaţi, nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincios de a reprima şi fiind silit de a o tolera.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de pretoriu, crezându-mă alturi de conducătorii lor în privinţa aceasta au continuat să strige: „Răstigneşte-L”. Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodianii, Saducheii şi Fariseii.

Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive, ei urau pe Iisus şi doreau să scape de jugul roman, n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul oraş cu steaguri care purtau chipul împăratului roman, deşi eu am făcut o mare greşeală din necunoştinţă, totuşi în ochii lor profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei, era propunerea mea de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmani pe faţă ai lui Iisus. Ei au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazariteanul le arunca în faţa lor public, oriunde se ducea şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, au fost foarte bucuroşi de a se uni cu irodienii şi cu saducheii.

Pe lângă aceste trei părţi, noi mai avem de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata a se uni la răscoală şi să se folosească de neînţelegerea ce rezultă din acesta. Iisus fu târât înaintea arhiereilor şi condamnat la moarte.

Cu această ocazie Caiafa arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere, de a trimite prizonierul la mine, ca să pronunţ eu osândirea asupra Lui. I-am răspuns că, deoarece Iisus este galilean, afacerea cade sub jurisprudenţa lui Irod şi am poruncit să-L trimită la el.

Acel viclean şi-a mărturisit umilinţa şi pretextând a avea respect faţă de mine, prin sutaşul Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om. Îndată palatul meu şi-a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se părea că toată Iudeea se află la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie o domnişoară dintre gali, care avusese unele descoperiri pentru viitor.

Plângând s-a aruncat la picioarele mele …

sus

p566 – p571

Partea a III-a CUPRINS

Anunțuri