Skip to content

BUCURIA PREACUVIOSULUI SERAFIM DE LA SAROV

partea a III-a – cuprins

1759 – 1833

Pomenirea lui se face în 2 Ianuarie

Sf. Serafim Sarov

BUCURIA SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV

Cuviosul Serafim de Sarov s-a născut în anul 1759, în oraşul Kursk din Rusia. S-a săvârşit în ziua de 2 ianuarie 1833, stând în genunchi la rugăciune în faţa Icoanei Maicii Domnului pe care el o numea „Bucuria Tuturor Bucuriilor”.

În noaptea ceea ieromonahul Filaret, care sihăstrea în pustia Glinsca, ieşind din Biserică, după utrenie, a arătat fraţilor la cer o lumină neobişnuită, zicând: „Iată cum se duce la ceruri sufletul drepţilor! Acum sufletul părintelui Serafim se înalţă la cer!”

Într-o zi a venit la Cuviosul Serafim din Sarov o Doamnă vestită, împreună cu fiul ei, un copil de şase ani.

Vazând copilul că se lungeşte vorba mamei sale cu Sfântul Bătrân, a început să se joace de-a ascunselea prin chilie.

Tulburată de purtarea copilului, Doamna îl opreşte, răstindu-se urât la el, dar Cuviosul Serfim o linişteşte, zicând: „Lasă-l pe copil la jocurile lui nevinovate, căci el se joacă cu Îngerul cel păzitor al lui, joacă-te copile, joacă-te, Dumnezeu să te păzească!”

Copilul acesta nevinovat este Nicolae Motovilof, care ajunge mai târziu unul din cei mai iubiţi fii duhovniceşti ai Sf. Serafim şi, cu vremea, devine ca un tată hrănitor al Maicelor sărmane din Mânăstirea Diveeva. Era fecior de bogătaşi vestiţi şi a avut parte de o creştere bună.

După prima vizită pe care a făcut-o cu mama sa, la vârsta de 6 ani, Nicolae Motovilof n-a mai dat pe la Sihăstria din Sarov decât abia după 16 ani, când a împlinit vârsta de 22 de ani.

Rămânând orfan de ambii părinţi din frgedă vârstă, a moştenit proprietăţi întinse de pământ în partea de mijloc a Rusiei. Era un băiat cuminte, cu duh răzbătător, având deosebită înclinare spre cele duhovniceşti. După ce termină studiile la Universitatea din oraşul Cazan, ajunse Inspector peste şcolile primare. În acestă funcţie este pizmuit de mulţi şi duşmănit, de aceea are de îndurat multe scârbe. Din cauza acestor supărări suferi o adâncă zdruncinare a nervilor, care îi pricinui paralizarea picioarelor. Şi boala asta se întâmplă tocmai când să se căsătorească şi când împlinea abia 22 de ani!

În acele clipe grele de deznădejde, ia hotărârea să mergă la chilia Sf. Serafim din Sarov, pentru a cere sfatul bătrânului pe care nu-l văzuse din copilărie. Neaflându-l în mânăstire, ceru slugilor lui să-l ducă în pădure, unde obişnuia Sfântul să se liniştească. Ajungând la poiana Sihăstriei, bolnavul l-a zărit de departe pe Sfântul Bătrân, care şedea pe un butuc de brad, înconjurat de închinători.

Sf. Serafim Sarov

Fiind primit cu multă bunăvoinţă, tânărul a început să-şi povestescă istoria cu boala. Atunci Sfântul Bătrân îi adresează următoarele cuvinte: „Ai tu credinţă în Domnul Iisus Hristos şi crezi tu că şi în vremea noastră, precum şi odinioară, ar putea El să-i vindece pe cei cari Îl roagă?” Motovilof îi răspunde că negreşit crede aceasta. „Dacă tu crezi cu tărie, eşti tămăduit, scoală!”, îi zice Sfântul.

Nicolae se cam codeşte, este nedumerit. Atunci bătrânul îl apucă de mână, sprijinindu-l puţin şi îl ajută să facă câţiva paşi. Dintr-o dată bolnavul simte cum pătrunde prin toate mădularele lui o putere suprafirească (minunată) şi vede că s-a tămăduit. „Păstrează-ţi sănătatea pe care ai dobândit-o, ca pe un dar scump”, îi zice Sfântul Serafim, slobozindu-l cu pace pe tânăr.

După tămăduirea sa, Nicolae Motovilof, vizitează adeseori pe Cuviosul Serafim de Sarov. Cu toate împotrivirile rudeniilor, el se căsătoreşte (abia după 11 ani) cu Elena Meliucoff, fiică de ţărani şi nepoata cuvioasei monahii Maria Meliucoff.

Trebuie să adăugăm aici că mătuşa Elenei a intrat de mică în Mânăstirea Diveeva (care se afla sub povaţa Sf. Serafim). A dus o viaţă curată ca de înger, păzind întru toate sfaturile bătrânului. S-a săvârşit ca o floare în vârstă de 19 ani, întru nevoinţe mari şi a fost aşezată în sicriu făcut de însuşi Sfântul Serafim, dintr-un buştean de stejar (şi cu metaniile Sfântului în mână). Ea îşi crescuse nepoţica Elena în Mânăstirea Diveeva, ca pentru călugărie; dar Sfântul Serafim o avea chitită din mai înainte pentru tânărul cel îmbunătăţit Nicolae Motovilof, care ajunge adevărată unealtă a Proniei Dumnezeieşti pentru sprijinul sărmanelor de la Diveeva (Orfanele Sf. Serafim).

Nicolae Motovilof a avut odinioară o discuţie deosebită cu Sfântul Serafim, pe care a însemnat-o pe hârtie spre amintire. Însemnarea a rămas multă vreme în arhiva Mânăstirii Diveeva. Abia după 70 de ani (când a fost canonizat între Sfinţi cuviosul Serafim de către Sinod), abia atunci – zic -, Elena Meliucoff, văduva lui Nicolae, a găsit însemnarea lui. Era aruncată fără atenţie într-un hambar de la Diveeva. Elena a predat hârtiile cu însemnarea răposatului ei bărbat lui Serghie Nil, scriitorul rus, care a publicat-o în anul 1903, în foaia „Gazeta Moscovei”.

Cele povestite în hârtia asta s-au petrecut în anul 1831, pe la sfârşitul lui Noiembrie, când trăia Sf. Serafim. Atunci a rânduit Dumnezeu ca să-l vadă pe Sf. Bătrân strălucind la faţă ca soarele, fiind luminat de slava cerească. Aceasta i s-a descoperit tânărului, prin rugăciunea Cuviosului, pentru a-l scoate din nedumerirea ce-o avea el despre rostul vieţii creştineşti. Iată ce a scris însuşi Nicolae Motovilof, în însemnarea lui aflată la Diveeva:

„Era o zi noroasă; pământul era acoperit cu o pătură groasă de zăpadă şi ningea cu fulgi mascaţi, când Părintele Serafim, m-a poftit să stau lângă el, pe o buturugă de copac, în poiana din mijlocul pădurii.

Domnul mi-a descoperit, îmi zice el, că în vremea copilăriei tale, doreai să ştii care este scopul vieţii creştineşti. Te sfătuiau ai tăi să mergi la Biserică, să te rogi, să faci bine, că întru acestea, ziceau ei, stă scopul vieţii creştineşti. Dar nici una nu te mulţumea.

Ei bine, rugăciunea, postul, privegherile şi orice altă faptă creştinească sunt bune în sinea lor, totuşi scopul vieţii noastre nu este întru împlinirea lor, căci ele nu sunt decât mijloace.

Adevăratul scop al vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt. Să ţii seamă că nici un lucru bun nu ne aduce roadele Sfântului Duh, dacă nu este săvârşit prin dragostea lui Hristos. Iar scopul vieţii noastre este dobândirea Duhului Acestuia.

– În ce chip vorbeşti despre dobândire, l-am întrebat atunci pe Părintele Serafim, căci eu nu înţeleg tocmai bine!

– A dobândi înseamnă a lua în stăpânire, îmi zise el, tu înţelegi ce va să zică a dobândi bani, nu-i aşa? Ei bine, tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. Pentru omul de rând, scopul vieţii pământeşti este de a dobândi bani, de a primi onoruri, dregătorii, răsplătiri şi altele. Duhul Sfânt este şi el un capital veşnic, singura comoară care nu se termină.

Orice lucru împlinit din dragostea lui Hristos, aduce darul Sfântului Duh; totuşi Rugăciunea îl aduce mai uşor, căci ea este o unealtă care ne stă, oarecum, pururea la îndemână.

Se poate întâmpla că ai dori să mergi la Biserică şi nu se află Biserică sau se poate întâmpla să mergi atunci când slujba ar fi terminată. Sau, deşi voieşti să ajuţi un sărac, dar, se întâmplă, să nu-l găseşti în drumul tău. Sau doreşti să păzeşti curăţia, dar nu ai tărie pentru asta. Pe când Rugăciunea este cu putinţă a o săvârşi totdeauna şi fiecare poate s-o uneltească: atât bogatul, cât şi săracul, atât cel cărturar, cât şi cel necărturar, acel tare ca şi cel slab, cel sănătos ca şi cel bolnav, acel drept ca şi cel păcătos.

Puterea Rugăciunii este negrăită şi mai presus de toate; ea ne agoniseşte Sfântul Duh!

– Părinte, am zis eu atunci, mereu vorbeşti despre darul Sf. Duh, dar cum şi unde anume pot eu să-l văd?

Lucrurile bune sunt văzute, dar oare şi Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum aş putea să ştiu eu dacă El este cu mine ori nu?

La asta Cuviosul răspunde:

– Darul Sfântului Duh, care ni s-a dat în clipa Botezului, străluceşte în inima noastră, cu toate căderile şi cu toată întunecimea care ne înconjoară. El (adică darul Sf. Duh) se arată într-o lumină negrăită (străină) tuturor acelora întru care Dumnezeu vădeşte lucrarea Sa.

Sfinţii Apostoli cunoşteau într-un chip simţit aflarea de faţă (prezenţa) a Duhului lui Dumnezeu.

Atunci eu am întrebat:

– Cum aş putea să fiu eu însumi martor?

Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu braţul său şi-mi zice:

– Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu şi eu. Mă priveşti tu?

– Nu pot să te privesc, Părinte, căci faţa ta s-a făcut albă ca soarele şi-mi fug ochii!

– Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că şi tu ai devenit tot aşa de luminat ca şi mine! Acum tu eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putinţă să mă vezi!

Şi plecându-se spre mine bătrânul, îmi şopti cu dulceaţă la ureche:

– Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupeşti această pogorâre a Duhului Său. Şi iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei.

Ei bine, prietene, ia priveşte-mă! Să nu-ţi fie frică de loc, Domnul este cu tine!

Atunci eu l-am privit şi m-a cuprins cutremurul: închipuieşte-ţi, în faţa rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi faţa unui om care îţi vorbeşte. Îi vezi mişcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simţi cum unul din braţele lui îţi cuprinde umerii, dar nu poţi să-i vezi nici braţul, nici faţa lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lăţeşte departe împrejurul tău şi care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă cari acoperă poiana, precum şi fulgii mărunţi de zăpadă cari cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!

– Ce simţi tu?, mă întrebă Serafim.

– O linişte şi o pace neobişnuită.

– Şi ce altceva mai simţi?

– O bucurie negrăită îmi umple toată inima!

– Bucuria asta pe care o simţi nu este încă nimic faţă de aceea despre care s-a zis: „Că acelea încă ochiul n-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v.9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simţi acum?

– O căldură nespusă, am zis eu.

– Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă şi sub picioarele noastre avem zăpadă … Ce este deci această căldură pe care o simţi?

– Este aşa ca şi cum aş fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă pe care n-am simţit-o niciodată!

– O ştiu, o ştiu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândeşte este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbeşti, ea nu este în văzuh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind şi ocrotiţi prin darul care le slujea ca veşmânt.

Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ţi aduci aminte de darul acesta care ţi-a fost hărăzit ţie! Cred că Domnul îţi va ajuta să păzeşti în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace şi Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!

Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: stareţul păstra aceeaşi înfăţişare ca şi la început, iar lumina aceea neobişnuită, pe care o văzusem însuşi cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!”

Cuviosul Serafim a fost odinioară, este şi acum şi va fi totdeauna Îngerul păzitor al norodului pravoslavnic rusesc.

Viaţa lui de pe pământ a fost ca o flacără luminoasă în mijlocul întunericului duhovnicesc din lumea modernă (din vremurile noi). Deşi făclia vieţii lui s-a stins, razele bucuriei lui lucesc în sufletele celor binecredincioşi.

„Bucuria mea, eu mă duc, am să vă părăsesc!”, aşa zicea Cuviosul Serafim celor cari veneau la el, în anul cel din urmă al vieţii sale (adică în 1832).

„Ce tulburări, ce mai tulburări vă aşteaptă, dar să nu vă temeţi! Când veţi vedea că vin acestea să vă gătiţi papucii şi traistele! Eu vă las în mâna lui Dumnezeu!”

El presimţea cu duhul prăpădul revoluţiei care sta să vină peste biata Rusie. Vedea că se apropie vremea pribegiei şi când vorbea despre asta faţa lui cea veselă se umplea deodată de întristare.

„Ne-am abătut noi pe pământ de la calea mântuirii şi am întărâtat mânia lui Dumnezeu împotriva noastră!”, zicea el suspinând.

Din vedeniile cari se arată de la Dumnezeu, vorbea adesea despre zilele lui Anticrist (comunismul) când vor să dea jos Crucile de pe Biserici şi vor să distrugă Mânăstirile! „Va fi o nevoie aşa de mare, cum n-a fost asemenea de la începutul lumii! Înşişi Îngerii nu vor dovedi să strângă sufletele de pe pământ”.

În ultima vreme zicea către surorile din Diveeva: „Slăbesc eu cu puterile mele! Trăiţi de-acuma singure, vă las pe voi Domnului şi Prea Curatei Maicii Lui! Degrabă va fi sfârşitul! Atunci uşile mele se vor încuia şi voi pe mine nu mă veţi vedea! Când eu nu voi mai fi, să veniţi adesea la mormântul meu şi să-mi spuneţi toate scârbele şi durerile voastre, vobiţi-mi ca şi când eu aş fi viu, căci pentru voi eu sunt totdeauna!”

„Bucuria mea!”, aşa le zicea la toţi cu blândeţe, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Se termină de-acum bucuria voastră pământească, căutaţi-vă bucuria pe care am aflat-o eu, adică bucuria Duhului Sfânt, pe care n-o fură nimeni”.

Şi iată, vedem cu adevărat acum că s-a dus bucuria de pe pământ pentru noroadele pravoslavnice din Rusia şi România!

A rămas în schimb o altă bucurie, aceea a Duhului Sfânt pe care ne-o descoperă Sf. Serafim prin ucenicul lui, Nicolae Motovilof.

Întărit cu bucuria asta, norodul rusesc a adus şi aduce mereu la Tronul lui Dumnezeu zeci de mii de mucenici, cari udă zilnic cu sângele lor duhovnicescul pom al pravoslaviei. Din roadele lui se vor hrăni pe urmă celelalte noroade din lume, cari aleargă azi ameţite după himere, adică după bucurii înşelătoare!

Din poiana Sf. Serafim va străluci într-o zi lumina cunoştinţei şi în mintea celor întunecaţi de azi, atunci când se va împlini ceata noilor mucenici, pentru cari s-au gătit cununile la cer!

În rândul vitejilor ostaşi ai Credinţei din Rusia se alătură acum mulţi din fiii neamului românesc. Aceştia sunt creştinii pravoslavnici cari au rămas nestrămutaţi în Sfânta Credinţă şi cari nu s-au plecat nicidecum înşelăciunii! Acum ei rabdă cele mai amare lipsuri prin închisori sau în ocnele siberiene, alături de ostaşii Sfântului Serafim de la Sarov!

Fraţii mei, să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să întărească pe fiii cei robiţi ai neamului nostru ca să nu slăbească în credinţă, ci să rabde cu tărie până în sfârşit amarul chinurilor pentru numele Sfânt al lui Hristos! Prin sângele lor care se jertfesc pe altarul Credinţei, va odrăsli în pământul românesc răsadul cel neprihănit al Pravoslaviei!

Prea Cuvioase Părinte Serafime, încălzeşte cu dragostea ta fierbinte pe nevoitorii tăi, cari îngheaţă în temniţele şi în ocnele din fundul Siberiei. Întăreşte cu bucuria nădejdei celei cereşti pe fiii tăi cei trudiţi şi înfometaţi, ca să alerge cât mai grabnic spre Sarovul cel ceresc, ca să bea neopriţi din izvorul vieţii cel veşnic.

Fericit eşti, norodule pravoslavnic al Rusiei străbune (de odinioară), că din mijlocul tău s-a ivit nu demult asemenea luminător în Miază Noapte şi mare făcător de minuni!

Fericite sunteţi şi voi, Surorilor de la „Diveeva cea Nouă” (să se înţeleagă aici maicile de la Mânăstirea de la Eleon, din Ţara Sfântă), că aveţi parte de un asemenea ocrotitor fierbinte, care nu încetează a vă mângâia întru necazurile vieţii!

Dimpreună cu sărmanele orfane de la moară (surorile râvnitoare) să se bucure şi surorile cele vitrege, căci pentru toate cuviosul vostru Părinte se îngrijeşte!

Bucură-te şi tu, Sfinţitule Sobor de Leviţi ai Pravoslaviei, cari porţi Sicriul Legii celei noi pe frontul cel mai greu al războiului duhovnicesc din lumea modernă, că ai împreună ajutătoare pe Împărăteasa Cerului şi a pământului cu Sfântul Serafim, alesul Ei!

Tropar

glas 5, după modelul Podobiei greceşti:
„Tin tahion su schepin…”

Sârguiţi cu laude să cinstim
Pe Sfântul Sarovului, Serafim
Cel cu suflet arzător
Care mult a întărit
Pravoslavnicul popor,
În veacul cel mai de pe urmă,
Prin sfaturi şi rugăciuni
Şi prin slăvite minuni!

Megalinarie

glas 2, după modelul celor care
se cântă greceşte la Paraclis:
„Tin ipsiloteran ton uranon …”

În veacul acesta neroditor
Te arăţi, Părinte, al pustiei locuitor
Că viaţă şi nume având de Serafim,
Din ceruri ne ajută ca să ne mântuim!

Lacrimi la Icoana Sf. Serafim

glas 2

Cuvioase Serafime!
Îngerule pământesc,
Caută din înălţime
Spre acei ce pătimesc!

Vezi-ţi neamul tău cum geme,
Asuprit de cei tirani,
Şi cum sufăr pribegie
Mulţi din fiii tăi orfani!

La Sarov şi Diveeva
Nu mai este astăzi drum,
Întunericul domneşte
În poiana ta acum!

Iară bietele orfane,
Ca albinele de URS,
Au fugit prin ţări străine
Şi izvorul n-a mai curs!

(Se înţelege aici izvorul Sf. Serafim cel viu, adică mângâierea cuvintelor lui celor dulci).

„Fiarele cuvântătoare”
Au stricat grădina ta,
Iar din apa ta bolnavii
Nu mai pot acum să bea!

Îmblânzeşte iarăşi „URS-ul”
Revărsându-i harul tău
Şi pe neamul tău sloboade
Din robia celui rău!

Din Sarovul cel din ceruri
Toarnă din al tău izvor
Apa sfântă a Credinţei
Peste cei de la „Zatvor”!
(Zatvor adică închisoare)

Pe sărmanele albine
Răzleţite de sobor
Luminează-le spre bine,
Să-şi cunoască matca lor!

Notă: URS este numele scurtat al Sovietelor, (adică „Uniunea Ruşilor Soviete”). În profeţiile lui Agatanghel vechea Rusie este numită URS.

Bucuria ta, Părinte,
Dăruieşte-ne-o din cer
Şi cu dragoste fierbinte
Să-l întorci pe cel „Stingher”.

Notă: Stingher se înţelege tot cel răzleţit de la drumul cel adevărat al Pravoslaviei şi de la vechile tradiţii ale ţării. Atât în Rusia cât şi în România au fost şi vor fi totdeauna oameni cu viaţă sfântă.

Iar pe cei ce sunt în chinuri,
Cuvioase Serafim,
Dă-le ca să vadă slava
Noului Ierusalim!

Pe Păstor îl întăreşte
Cu sfinţitul lui „Sobor”,
Să lucreze mântuirea
Necăjitului popor!

Şi precum izvor de pace
Pe pământ te-ai arătat,
Pentru pacea lumii astăzi
Roagă-te neîncetat!

Notă: În manuscrisul Sfântului Ioan, urmează poeziile: Popor martir şi Îndemn frăţesc. După aceste poezii urmează:

„Adaus către cetitori”

Am socotit ca o datorie sfântă de a scrie şi în româneşte această minunată descoperire a Cuviosului Serafim către tânărul Nicolae Motovilof. În vieţile Sfinţilor n-am găsit aceasta pe româneşte.

Având la îndemână pe limba franceză cartea pravoslavnicei scriitoare Valentina Zander, dăruită de Părintele Antonie din Lavra Sfântului Sava, am văzut că în această carte se află şi o însemnare a lui N. Motovilof despre Sf. Serafim (deosebită de celelalte ştiri care le avem în limba noastră).

Socotind apoi că Sf. Serafim a zis atunci către Motovilof că: „Acestea nu sunt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine să le cunoască toată lumea!”, m-am gândit că nu este bine să rămână ascunsă pentru noi, românii, această taină pe care Sf. Serafim doreşte s-o cunoască toată lumea.

Condacul Sf. Serafim

pe glasul 3 ca şi condacul
Naşterii din greceşte

La Sarov te-ai nevoit
Prea Cuvioase Părinte
Şi la ceruri te-ai grăbit
Să moşteneşti fericirea.
Astăzi noi cu umilinţă
Strigăm din suflet:
Vindecă pe fiii tăi din robie
Şi celor din pribegie
Revarsă „Bucuria Ta”.

Notă: Am completat acestea astăzi, 2 Ianuarie 1957 (pomenirea Sf. Serafim), în schitul Sf. Ana de la Hozeva.

Eu, nevrednicul Ieroschimonah Ioan Iacob

Notă transcriere: notele de mai sus şi condacul apar în carte după titlul următor (ISTORIC PE SCURT …); le-am pus aici deoarece se referă tot la Sf. Serafim.

sus

p572 – p582

Partea a III-a CUPRINS

Anunțuri