Skip to content

CUVÂNTUL 1

partea a IV-a – cuprins

Au venit odată şapte fraţi de la Alexandria la ava Macarie, ispitindu-l pe el, şi au zis: „Spune-ne nouă, părinte, cum să ne mântuim?”. Iar bătrânul suspinând, a zis: „O, fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu voim să ne mântuim”.

Iar ei au zis către dânsul: „Foarte voim să ne mântuim dar nu ne lasă gândurile cele rele. Ce dar vom face?”. Iar bătrânul a răspuns: „De sunteţi monahi (adică singuratici), ce căutaţi cu mirenii? Sau pentru ce vă apropiaţi unde petrece mirean? Cei ce s-au lepădat de lume şi s-au îmbrăcat în cinul cel sfânt, şi petrec între mireni se amăgesc pe sine. Că în zadar este toată osteneala lor şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. Că de la mireni nimic alta nu dobândim decât odihnă trupească. Şi unde este odihnă trupească, acolo frica lui Dumnezeu nu poate locui, mai vârtos în monah, că monahului pentru aceasta i se zice monah, adică singuratic, pentru că noaptea şi ziua vorbeşte cu Dumnezeu şi cugetă numai cele ce sunt ale Lui, trăind pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii şi zăboveşte cu dânşii mai mult decât o zi, sau cel mult două, şi aceasta pentru trebuinţa de nevoie şi pentru că nu poate să trăiască în alt fel, adică să-şi vândă lucrul mâinilor sale şi să cumpere cele spre trebuinţa sa, trebuie să se întoarcă de grabă şi să se pocăiască lui Dumnezeu curat pentru acea una sau două zile care le-a făcut în lume pentru nevoia firii.

Cel ce nu face aşa, ci adeseori merge la mireni, nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte împreună cu ei, nu este cu adevărat monah, nici se va folosi cândva, ci mai vârtos va dobândi din petrecerea cea cu mirenii acestea: la început când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte. Până ce se va face cunoscut şi va ieşi vestea lui, că cutare monah este robul lui Dumnezeu. Îndată Satana pune în mintea mirenilor să-i aducă lui toată trebuinţa de vin şi de untdelemn, de aur şi de tot felul, zicând pentru dânsul: sfântul, sfântul. Iar el auzind cuvântul acela, „sfântul”, se trufeşte smeritul şi începe să şadă cu ei, mâncând, bând şi odihnindu-se. Şi la cântarea din psalmi sculându-se îşi înalţă glasul ca să zică mirenii, că cutare monah cântă şi priveghează, şi să-l laude. Şi când aude laude mai mult se trufeşte şi se înalţă. Şi atunci se duce de la el cu totul smerenia.

Scara

De îi va zice cineva vreun cuvânt aspru, el răspunde mai aspru. Şi de slava deşartă, creşte întru el. Încă şi pofta mai tare se aprinde în el, văzând adeseori muieri şi copii şi auzind cuvinte lumeşti. Pentru aceia şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte. Că zice: tot cel ce caută la muiere spre a o pofti, iată au preacurvit cu dânsa pentru inima sa. Apoi se ispiteşte să adune cele de trebuinţă peste an, pentru sine şi pentru cei ce vin la el. Şi din această pricină adună aur şi argint. Deci nu încetează să adauge la răutăţile sale până ce dracii îl vor amăgi desăvârşit, depărtându-l de Dumnezeu şi aruncându-l în prăpastia iubirii de argint. Căci iubirea de argint este rădăcina tuturor răutăţilor, precum a zis Apostolul: şi pe cât este de departe cerul de pământ, atât este de departe monahul cel iubitor de argint de slava lui Dumnezeu. Monahul cel ce întâmpină vorbe lumeşti, de multe rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi, cu adevărat are trebuinţă, de vor putea puţin să-l folosească; că celui ce se aruncă pe sine la moarte, cine îi va ajuta? Nu-l auzim pe Sfântul Apostol Ioan zicând: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; de iubeşte cineva lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este întru el”. Şi pe Sf. Apostol Iacob, fratele Domnului, îl auzim grăind: „De i se pare cuiva că este prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face. Că dragostea lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu”.

Să fugim, fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe, că acela ce se muşcă de şarpe sau moare, sau abia se face sănătos.

De folos ne este să avem un război, şi nu multe şi nenumărate. Spuneţi fraţilor: părinţii noştri unde au dobândit faptele bune, în lume sau în pustie? Arătat că în pustia cea neumblată de mireni.

Iar noi de suntem în lume, cum vom putea să dobândim fapta bună? Că de nu vom fi flămânzi şi nu vom înseta şi nu ne vom depărta de materiile lumii, şi nu vom muri la toate nevoile trupului, cum vom fi vii cu sufletul? Cum vom dobândi împărăţia cerurilor? Că ostaşul de nu se va lupta la război, şi de va birui şi după aceea va da şi bani, nu se învredniceşte de cinste. Iar noi mâncând, bând şi între mireni petrecând, între care am şi fost şi mai înainte, cum ne vom învrednici de împărăţia cerurilor? Monahul cel ce are aur, argint sau materii, acela nu crede că Dumnezeu, cel ce hrăneşte şi fiarele şi chiţii cei din mare, poate să-l hrănească şi pe el. Dacă prin urmare nu credem că poate să ne dea nouă pâine, atunci nici împărăţia Lui nu poate să ne-o dea. Şi la ce ne ostenim noi? Spuneţi-mi, fraţilor: îngerii în cer aur şi argint grămădesc sau slava lui Dumnezeu? Şi noi pentru ce ne-am depărtat de lume? Ca iarăşi bani să adunăm sau ca să ne facem îngeri? Au nu ştiţi că acea ceată ce a căzut din cer se împlineşte din monahi? Că aceasta însemnează chipul nostru, îngeresc de toţi numindu-se

sus

p612 – p614

Partea a IV-a CUPRINS

Anunțuri