Skip to content

CUVÂNTUL 7

partea a IV-a – cuprins

DIN CARTEA CARE SE ZICE: HRISTOITIA
„Fagur de miere sunt cuvintele bune;
şi dulceaţa lor tămăduire sufletului”
(Pild. Solomon, 16, 26)

Nici monahii nu se cade a grăi ruşinos sau să băsmuiască, nici să glumească sau să râdă.

Şi dacă iarăşi este oprit celor sfinţiţi şi clericilor a nu vorbi cuvinte de ruşine, a băsmui, a glumi şi a râde, cu atât mai mult fără de asemănare este oprit călugărilor. Deoarece călugării precum se cuvine a avea trupul feciorelnic, aşa se cade a avea şi gură curată de tot cuvântul ruşinos, de băsmuire şi de orice glumă şi râs; precum hotărăşte monahilor Sf. Ioan Scărarul, monahul este silă a firii necontenită, trup neîntinat, gură curăţită şi minte luminată. Că pe adevăratul monah îl face dorul cel ceresc şi cea întru Dumnezeu petrecere, după Sfântul Efrem, şi nu lucrurile acestei lumi şi glumele. Pe monah nu tunderea şi îmbrăcămintea îl face, ci dorirea cea cerească şi petrecerea cea dumnezeiască, „că întru acestea viaţa cea prea bună se arată”. Şi deoarece al monahilor şi numele este de jale, şi locuinţa este de plângere, şi lucrarea lor este totdeauna jale, şi plângere şi lacrimi; precum zice Sf. Isac, că însăşi şederea monahului şi singurătatea lui, asemănarea vieţii celei în mormânt, care este departe de toată bucuria oamenilor, îl învaţă pe el. Că plânsul este lucrarea lui. Că şi însuşi numirea numelui lui spre aceasta şi îl îndeamnă şi îl abate pe el. Că plângător se numeşte, adică amar cu inima. Dar şi această îmbrăcăminte neagră a monahului, arată că se cuvine să plângă şi să se jelească, scrie Sf. Ioan Scărarul. Pleacă-te spre lucrarea plânsului, după menirea hainei tale. Că toţi cei ce plâng pe cei morţi cu negre se îmbracă. Cum monahul cel ce are lucrul neîncetat al său plânsul şi lacrimile, poate să glumească şi să râdă? Aceasta este cu totul nepotrivit, necuviincios şi vătămător petrecerii lui; pentru aceasta şi Marele Vasile în Aşezământul 12 al călugărilor, învaţă a nu vorbi monahul lucruri murdare şi în certările lui canoniseşte monahul care grăieşte glume sau cuvinte zadarnice, să fie fără blagoslovenie, adică să nu ia anafură. Şi Sf. Ioan Gură de Aur întreg cuvântul scrie că nicidecum nu se cade a glumi monahul. „Râzi şi totul îţi veseleşte faţa? Tu, cel singuratic? Tu, cel răstignit lumii? Tu, cel plângător râzi, spune-mi?”

De toată gluma se cuvine a ne depărta. Că de multe ori se întâmplă că cei ce se îndeletnicesc în unele ca acestea să greşească din dreapta socoteală. Fiindcă sufletul se revarsă spre pornirea de râsuri. Iar gândirea şi luarea aminte a minţii o strică. De multe ori răul înainte mergând, în cuvinte de ruşine şi în necuviinţa cea mai de pe urmă sfârşeşte. Pentru că nu se potriveşte întru aceeaşi vreme să fie şi trezvirea, şi revărsarea glumii. Dacă cumva va fi şi trebuinţă ca puţin să slăbească posomorârea, şi prin cuvinte să se arate vesel la faţă, să fie cuvântul plin de har duhovnicesc şi dres cu sarea cea evaghelică, ca să aducă bună mireasmă a iconomiei celei înţelepte dinlăuntru şi îndoit să-i veselească pe ascultători şi cu răsuflarea şi cu harul priceperii.

sus

p625 – p626

Partea a IV-a CUPRINS