Skip to content

CUVÂNTUL 8

partea a IV-a – cuprins

Pentru nepătimire şi pentru fecioria trupulu şi a sufletului
(de la Sf. Nil, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Vasile cel Mare)

Sf. Nil scrie către o fecioară (monahie): nebăgând seamă de nevrednicia mea, primeşte cu dragoste duhovnicească şi ia aminte citind cuvântul acesta, că vei afla negrăit folos într-însul; mai vârtos vei putea înţelege că aici sunt cuprinse poruncile Domnului nostru Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie, fără de care nimeni nu se va putea mântui, măcar de şi-ar da tot trupul său la răni, ori spre ardere, măcar de n-ar mânca în toată vremea vieţii sale o litră de pâine, pentru că postirea şi privegherea şi toată toată osteneala trupească nu ni s-a dat pentru alta, ci pentru ca sfinţindu-se trupul nostru prin înfrânarea celor cinci simţiri să putem curăţi şi ştiinţa noastră prin potolirea patimilor sufleteşti: zavistia, pizma, ţinerea în minte de rău, iuţimea, mânia, clevetirea, mărirea deşartă, părerea şi mândria, pe care de nu le va surpa oricine de la sufletul său, în zadar îi va fi călugăria, în zadar îi va fi fecioria, în zadar îi va fi în scurt toată osteneala trupească; căci ieşind din viaţa aceasta se va afla fără roadă şi se va trimite în matca focului celui veşnic. Aceasta nu o zic de la mine căci eu cu totul sunt întunecat la ochii sufletului de aceste patimi, ci de la sfinţii Părinţi voi aduce ca mărturie mai întâi cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur către călugări, unde zice: că puternic este Domnul Slavei Iisus Hristos a se face povăţuitor fiecăruia, care se va aduce pe sine curat, precum El ne învaţă; dacă se va dezbrăca pe sine de moşie, de neam, de avere şi dimpreună de toată lumea ca un adevărat pătimitor.

Pentru că cel ce nu se leapădă de toate averile lui şi nu moare pentru toată lumea, acela nu poate a se face ucenic Domnului. Numai de vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine; de vei păzi fecioria ta fără prihană, cea trupească precum şi cea sufletească, până la sfârşit; de vei agonisi milă şi îndurare în vasele inimii tale şi te vei găti cu făclii luminoase spre întâmpinarea cerescului mire, ca nu cumva în ceasul acela să se stingă candela ta neavând untdelemn.

Pentru că ce va folosi omului dacă îşi va păzi trupul său curat, iar partea cea dinăuntru a blidului, adică inima, va fi plină de vicleşug, de urâciune, de pomenire de rău, de mânie, de pizmă, de zavistie, de mândrie şi de iuţime? Pentru că cel ce se mânie pe fratele său, acela umblă încă întru întuneric şi ucigaş de oameni este.

Iară de socoteşte cineva că fără de vreme scriu acestea, să caute la pilda celor zece fecioare: că pe cinci le-a numit înţelepte, iar pe cinci nebune, nu curve. Însă deşi nu le numeşte curve vedem că întru nimic nu le foloseşte fecioria cea de afară: pentru că în loc de milostivire şi de iubire frăţească, s-au umplut inimile lor de otravă şi de vicleşug. Deci pentru aceasta s-au scos afară de Mirele cel ceresc şi cu plângere mare au început a striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă”. Dar cu nimic nu s-au folosit de la Domnul măririi, ci numai aceasta au auzit: „Nu vă ştiu pre voi”. Pentru că după moarte nu este mărturisire, nici pocăinţă, ci muncă neîncetată. Aici numai, adică în această viaţă, este dezlegare de rele, aici este cerere, aici milă; şi orice povară îşi va lega fiecare aceea o va şi purta.

Dintru aceste sfinte cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur poate să înţeleagă oricine, cât de trebuincioasă este curăţenia sufletului, fără de care nimeni dintre călugări ori mireni nu se va mântui.

Dar pentru că am zis că pentru mântuirea omului este nevoie de curăţia sufletului, poate va cuteza cineva să zică că de vreme ce curăţia sufletului este îndeajuns spre a ne mântui celelalte nevoinţe ale trupului sunt netrebuincioase. Dar oricare va îndrăzni nu numai a grăi, ci numai a socoti una ca aceasta, unul ca acela să se rupă din turma cea pravoslavnică ca un eretic şi ca un mădular putred şi potrivnic socotelii duhovniceşti celei drepte.

Pentru că dacă voi da trupul meu a se îndestula şi a se îngreuia cu mâncărurile şi băuturile, cum voi putea scăpa de multa cuvântare, de unde se naşte de multe ori şi prigonirea în cuvânt şi râsul cel fără luare aminte, prin care găsesc dracii loc a se încuiba în casa sufletului nostru şi ne ridică spre felurite patimi. Iar din prigonirea în cuvânt se naşte pizma, iar din aceasta se naşte ţinerea de minte de rău. Iar din nesaţiul pântecelui se naşte curvia şi dacă cinava se va birui de aceasta, atunci unde-i învăţătura Sfintei Evanghelii.

Că ne porunceşte Domnul în Sfânta Evaghelie nu numai să nu curvim, dar nici să nu poftim, pentru că curvia este patimă a trupului celui simţitor de care zice Sf. Apostol Pavel că este lăcaş al lui Dumnezeu, şi cel ce va strica lăcaşul lui Dumnezeu, îl va strica pe acela Dumnezeu. Deci dacă pe acela ce va strica trupul, spurcându-l prin preacurvie, îl va strica Dumnezeu, apoi cu cât mai mult va pedepsi Dumnezeu pe cel ce va strica sufletul său prin multe rele? Cu cât este mai cinstit sufletul decât trupul, cu atât i se cade omului mai vârtos a-şi agonisi nepătimirea sufletului. Drept aceea noi, pătimaşii, cu dreaptă socoteală se cade a socoti oare pentru care pricină ne-am lepădat de lume şi de desfătări şi mai ales ne-am făgăduit lui Dumnezeu a păzi fecioria şi sărăcia. Mai întâi ne-am făgăduit a păzi fecioria pentru însăşi dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care cu acest fel de a petrece a trăit în lumea aceasta, arătând tuturor celor ce şi-au ales a-i urma Lui, că aşa se cade a petrece în lume, precum a petrecut El, adică întru feciorie, nesmintind-o pe aceasta nicidecum, precum zice Sf. Vasile: „Rămânând până la sfârşit întru ceea ce s-a născut (întreg, aşa cum s-a născut), nemişcându-şi fecioarele mâna către pipăire spre bărbat, nici împletind cele neîmpletite, ori legând împreună pe cele dezlegate, şi pe mădularele cele nestricate împleticindu-le cu mădularele de alt neam spre a le strica. Ci socotind slava cea mare pe care a făgăduit-o Domnul prin Proorocul, aceasta grăieşte Domnul către scopiţii cei ce păzesc sâmbetele mele şi a celor ce voiesc să se ţină de aşezământul meu: Le voi da loc în casa Mea şi întru zidul Meu loc numit, mai bun decât al fiilor şi al ficelor. Nume veşnic le voi da lor şi nu va lipsi această slavă mare, să înceteze fecioara, nu întru lucrare fecioria păzindu-şi, ci întru a rămâne nemişcată către lucrare, păzindu-şi astfel nestricarea.

Că zice Sf. Vasile că s-a zidit fecioara pe pământ din suflet şi din trup, ca un chip al lui Dumnezeu cu taină să sâmbeteze, adică să înceteze. Nu mâna, nu piciorul, nu ochiul, nu alt mădular mişcând, dar nici mintea cea pricinuitoare de stricăciune a frumuseţii celei fireşti să nu o mişte spre poftă trupească. Ci facă-o să stea ca o bună pecetluire a lui Dumnezeu, nemişcată către vreo nălucire sau atingere, cu totul pe piatra nepoticnirii (neclintirii) ca nu cumva cineva prin ochi, prin auzire sau prin altă simţire intrând cu vicleşug, pe furiş, înăuntru să mişte din loc închipuirile cele din suflet cari sunt după chipul lui Dumnezeu sau amestecând împreună pe cele întâi închipuite ale sale undeva rău le va pecetlui.

Şi frumuseţea sufletului într-acest chip o va vătăma, iar trupul fiind materialnic, prin atingeri stricătoare, de către toate părţile îl va umple de spurcăciuni şi de prihăniri.

Deci de vreme ce vrednicia fecioriei este atât de înaltă, lucru mai presus de firea omenească şi a îngerilor celor fără de materie, se cade tuturor iubitoarelor de Hristos fecioare a urma viaţa celor fără de materie, a fi privighetoare de-a pururea ca şi aceştia, a uita toată grija pământească şi a avea numai grija lui Dumnezeu ca şi Îngerii. A înfrâna trupul după putinţă şi de mâncare, şi de băutură, şi de odihnă, a se îndeletnici întru citirea dumnezeieştilor Scripturi, care luminează mintea şi ne aduc către frica lui Dumnezeu.

A plânge de este cu putinţă până la răsuflarea cea de pe urmă, rugând milostivirea Lui ca, de se află în vreo bunătate, să o păzească pe fecioară prin darul Său să nu cadă, şi de cele ascunse (după cuvântul Proorocului David) care nu sunt pricepute de neputinţa firii omeneşti să o curăţească. Şi aşa puţin câte puţin nevoindu-se fecioara, va ajunge şi întru curăţirea sufletului care este în stare a face fecioria trupului ca pe o slujnică a fecioriei sufleteşti. Şi atunci cea sufletească şi-o păzeşte pe cea trupească nevătămată. Iar dacă nu şi-a curăţit fecioara poftele din suflet şi nu s-a făcut stăpânitoare curăţia cea sufletească peste cea trupească, cu anevoie este a-şi păzi cineva trupul său nespurcat.

Pentru aceasta nevoieşte-te maică a-ţi curăţi şi sufletul dimpreună cu trupul, împodobindu-te cu haina cea prea frumoasă a smeritei cugetări, nedând loc nicidecum mândriei, ci când vei vedea că mai mult sporeşti înainte, atunci mai mult să te rogi lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-ţi dea smerenie, că aşa ne şi porunceşte, zicând: „Când faceţi toate cele poruncite, ziceţi că robi netrebnici sunteţi, cele ce am fost datori a face am făcut”. Deci şi sfinţia ta aşa făcând, atunci va zice mirele tău, Hristos: Deschide-mi cea de aproape a mea, sora mea, porumbiţa mea, cea desăvârşită a mea, căci în urma mirurilor tale am alergat”, căci acesta este mirul cel de bună mireazmă al lui Hristos, adică smerenia, care drept aceea şi locuieşte în inimile smeriţilor; adică întru a iubi pe Domnul din toată inima şi din tot sufletul şi pe vecinul ca pe noi înşine, a ne supune celor mai mari ca însuşi lui Hristos şi unul altuia asemenea. Ca nu vreunul din noi să se afle ca Iuda, ci ca Apostolii cei ce se supuneau Domnului. Pentru că cei ce stau împotrivă judecată vor lua loruşi. Şi a nu fi împotrivitori în cuvânt sau clevetitori sau bârfitori, sau în deşert cugetători, sau răpşitori pentru că acestea toate şi cele asemenea acestora, roade ale diavolului sunt şi din prisosinţa inimii grăieşte gura. Să ne iubim unul pe altul pentru Domnul cel ce a zis, „de mă iubiţi pe mine, poruncile mele păziţi” şi iarăşi, „întru acestea vor cunoaşte toţi că îmi sunteţi ucenici, de vă veţi iubi unul pe altul”. Că unde este dragostea, acolo este Hristos, pentru că Iisus Hristos dragoste este, iar unde este urâciune şi cele asemenea, acolo nu este Hristos de faţă, ci balaurul cel viclean se sălăşuieşte.

Fără de smerenie şi de ascultare şi fără de dragoste nu putem fi adevăraţi ucenici ai lui Hristos. Căci El făcându-se nouă chip, S-a smerit pe sine, ascultător zicându-se Tatălui până la moarte, şi moarte pe Cruce. Tot El ne-a dat pildă de cea mai înaltă dragoste, pogorându-se din slava cerului în lume pentru nemărginita Lui milostivire şi dragoste către noi cei sărăciţi de bunătăţile raiului prin amăgirea vicleanului.

Deci bine este întru noi a se sălăşui dragostea, ca nu cumva să se ivească în mijlocul nostru iubirea de prigonire şi sfada şi ca nu cumva să scârbim pe vreunul din fraţi sau din surori. Iar de se va şi întâmpla din vreo răpire a mânia pe cineva din fraţi, se cade fiecăruia a cădea cu lacrimi înaintea fratelui pe care l-a scârbit şi a se împăca cu dânsul din toată inima, ştiind că Domnul vede. Că omul vede în faţă, iar Domnul vede în inimă. „Că de nu veţi lăsa oamenilor greşelile lor, a zis Domnul, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va lăsa greşelile voastre” şi „lăsaţi şi vi se va lăsa vouă” şi „soarele să nu apună întru mânia voastră”. Căci nu ştim ce va naşte ziua de mâine şi nu ştim în care ceas vine furul. Căci cu neputinţă este – zice Sf. Ioan Gură de Aur, a intra în uşa vieţii sufletul ce ţine minte răul. Măcar şi toată dreptatea de ar face, urâciune este înaintea Domnului, şi este zădarnică toată lucrarea unui om ca acesta. Destul ne este a înţelege cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ce zice: „De aş grăi în limbi îngereşti şi omeneşti şi de aş şti toate tainele şi de aş avea toate darurile proorociile, iar dragoste nu am, nimica nu sunt. Dragostea nu pizmuieşte, nu se înalţă, nu se trufeşte, nu răsplăteşte rău pentru rău. Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Dragostea îndelung rabdă. Dragostea niciodată nu cade”.

sus

p627 – p631

Partea a IV-a CUPRINS

Anunțuri