Skip to content

CUVÂNTUL 9, Scrisoarea a 43-a a Sf. Vasile cel Mare

partea a IV-a – cuprins

Către Fecioara cea căzută

Acum este vremea să vestim acel cuvânt proorocesc şi să zicem: Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi? Şi voi plânge pe cei răniţi, feciorii norodului meu?… Şi dacă Ieremia i-a socotit vrednici de plâns de mii de ori pe cei ce au fost răpuşi trupeşte pe câmpul de luptă, ce să mai spunem de o asemenea înfrângere a sufletelor? Răniţii tăi (Isaiia 22.2) nu sunt răniţi de sabie, nici morţii tăi, morţi de război, ci dimpotrivă, plâng boldul morţii celei adevărate – păcatul greu şi săgeţile aprinse ale celui viclean cari ard fără milă împreună cu trupurile şi sufletele.

Văzând pe pământ o asemenea călcare de lege, fără de îndoială că tare se vor mai tângui legile Domnului … că fără de ruşinare curveşte înşăşi mireasa Stăpânului, al cărei cap este însuşi Hristos. Vor plânge înseşi duhurile sfinţilor şi Finees râvnitorul, căci el acum n-are putinţă, ca luând suliţa în mâini să pedepsească păcatul trupesc şi împreună cu el (plânge) şi Sfântul Ioan Botezătorul, căci acum el nu mai poate să părăsească lăcaşurile de sus ca şi oarecând pustiul, spre a veni să descopere fărădelegile, iar de va fi nevoie să sufere să fie gata să rămână mai degrabă fără de cap, decât să se lepede de îndrăzneală.

Şi oare, nu cumva Ioan strigă şi acum şi îşi înalţă glasul mai tare decât mai înainte pentru Irodiada, zicând: „Nu ţi se cuvine să o ai de soţie!” (Mat. 14, 4) căci deşi trupul lui Ioan, după rânduiala obişnuită a firii s-a supus hotărârii Dumnezeieşti şi deşi limba lui Ioan tace, dar cuvântul Domnului nu se leagă. Cel care şi-a întins îndrăzneala până la moarte, când se strica căsătoria unui rob asemenea lui, oare va suferi acum văzând asemenea necinstire a cămării de nuntă celei sfinte a lui Dumnezeu? Dar tu, care ai lepădat de pe tine jugul acelei (sfinte) legături dumnezeieşti şi ai fugit din prea curata cămară de nuntă a adevăratului Împărat şi ai căzut cu urâciune în această stricăciune necurată şi ruşinoasă, fiindcă nu mai poţi scăpa de această învinuire amară, şi nu ai putinţă şi nici mijloace să ascunzi răul, te umpli încă de îndrăzneală. Şi după cum cel necurat, căzând în adâncul răutăţilor, nu bagă de seamă, asemenea şi tu te lepezi chiar de făgăduinţele date adevăratului Mire şi strigi că nu eşti fecioară şi că niciodată n-ai făgăduit să fii fecioară, cu toate că ai dat multe făgăduinţe ale fecioriei şi pe multe chiar le-ai împlinit în faptă. Aminteşte-ţi de strălucita mărturisire făcută înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor.

Aminteşte-ţi de soborul prea cinstit, de chipul sfânt al fecioarelor, de adunarea Domnului şi a sfinţilor Bisericii, de prea bătrâna ta bunică cea întru Domnul care întinereşte şi se înfrumuseţează în virtuţi încă şi acum, mai adu-ţi aminte şi de mama ta, care împreună cu ea râvneşte întru Domnul şi cu osârdie se sileşte prin oarecari osteneli noi şi neobişnuite să distrugă în sine urmele deprinderilor, de asemeni adu-ţi aminte şi de sora ta, care urmează întocmai amândurora, iar în unele se sileşte să le şi întreacă şi cu virtuţile fecioreşti întrece meritele înaintaşilor, iar pe tine, sora ei, după cum te-a cinstit până acum şi cu fapte şi cu cuvântul, necontenit te cheamă la aceeaşi luptă.

Aminteşte-ţi de ele şi de chipul îngerilor dimprejurul Domnului, şi de viaţa duhovnicească în trup, şi de vieţuirea cerească pe pământ. Adu-ţi aminte de zilele senine, de nopţile luminoase, de cântările duhovniceşti, de cântarea prea dulce a psalmilor, de rugăciunile sfinte, de aşternutul curat şi neîntinat, de sporirea în virtuţile fecioreşti, de masa modestă, de toate câte făgăduiau că fecioara ta se va păstra nestricată.

Unde-ţi este dară înfăţişarea cuviincioasă, unde-ţi este purtarea frumoasă şi îmbrăcămintea cea simplă cuvenită fecioarei, unde-ţi este roşeaţa cea frumoasă, semn al ruşinării şi albeaţa frumoasă a feţei înflorită din înfrânare şi priveghere, care strălucea mai plăcut decât toată frumuseţea?

De câte ori ai vărsat lacrimi fierbinţi, pentru paza fecioriei tale celei neîntinate? Câte scrisori (adică rugăciuni) ai făcut către sfinţi, cerând ajutorul lor, nu ca să intri în căsătorie omenească (adică să cazi în această stricare), ci să nu te lepezi de Domnul Iisus? „Câte daruri ai primit tu de la Mine?” Să mai pomenesc oare de cinstea pe care o primeai pentru El de la prietenii Lui? Ori să mai vorbesc de împreună vieţuirea cu fecioarele, de cele câştigate împreună cu ele, de bunăvoinţa lor, de laudele pentru feciorie, de fecioreştile binecuvântări, de scrisorile ce-ţi trimiteau ţie ca unei adevărate fecioare?

Dar acum la suflarea cea mică a duhului care lucrează acum în fiii răzvrătirii (Efes, 2.2) te-ai lepădat de toate acestea; moştenirea ta scumpă pe care ai câştigat-o cu atâtea nevoinţe, ai schimbat-o pe plăcerile trecătoare cari numai un timp scurt îţi îndulcesc gâtul, iar apoi se fac mai amare decât fierea. Cine oare nu va zice cu întristare: „Cum s-a făcut desfrânată cetatea cea credincioasă, Sionul?” (Isaiia, 1,21). Oare însuşi Domnul nu va spune celor ce umblă acum în duhul lui Ieremia: „Vezi ce mi-a făcut fiica lui Israil?” (Ieremia). Eu mi-am logodit-o întru credinţă şi în nestricăciune, întru dreptate şi în judecată, în milă şi în bunătăţi, după cum i-am şi făgăduit prin Proorocul Osea.

Dar ea i-a iubit pe cei străini şi deşi eu, bărbatul ei sunt viu, ea se socoteşte desfrânată şi nu se teme să aparţină altui bărbat. Împreună cu îndrumătorul mireselor, dumnezeiescul şi fericitul Pavel acesta nou, ca şi cel din vechime, prin al cărui sfat şi mijlocire tu ai lăsat casa părintească şi te-ai unit cu Domnul (prin legătura călugăriei), şi unul şi altul fiind întristaţi de fapta ta, oare nu vor zice ei că frica de care m-am temut, mi-a venit mie, şi de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat (cf. Cartea lui Iov 3,25) pentru că v-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfăţişeze lui Hristos, şi întotdeauna m-am temut ca nu cumva, după cum şarpele a ademenit cu viclenia sa pe Eva, aşa să vateme şi minţile voastre (II Corint. 11, 2-3). De aceea prin mii de cântări plăcute am căutat eu să liniştesc în tine furtuna pătimior şi prin mii de sfaturi să păzesc Mireasa Domnului, totdeauna vorbindu-ţi de frumuseţea vieţii feciorelnice – căci cea nemăritată se îngrijeşte de ale Domnului – ca să fii sfântă şi cu trupul şi cu sufletul şi-ţi arătam vrednicia fecioriei, numindu-te lăcaşul Domnului, ca şi cum ţi-aş fi dat aripile râvnei, înălţându-te spre Iisus şi ţi-am ajutat şi îngrozindu-te cu pedepse să nu cazi. Îţi ziceam: „De va strica cineva Biserica lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va strica pe acela” (I Corint. 3, 17) şi adăugam cuvinte cari te îndemnau la rugăciune. „Şi duhul vostru şi sufletul vostru şi trupul vostru să se păzească în toată întregimea fără prihană la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesal. 5, 23). Dar cu toate acestea m-am ostenit în zadar şi amarnic a fost sfârşitul ostenelilor mele cele plăcute, pe care le-am purtat pentru tine. Din nou trebuie să oftez pentru acestea, de care aşteptam să mă bucur, căci ai fost amăgită de şarpe mai rău decât Eva.

Nu numai gândurile ţi s-au stricat şi împreună cu ele trupul s-a spurcat, dar ceea ce este şi mai groaznic, despre care n-aş dori să vorbesc, dar despre care totuşi nu pot să tac, focul arde părpălind în oasele mele şi m-am părăsit de pretutindenea şi nu pot suferi (Ierem. 20, 9).

Lua-voi dar membrele lui Hristos ca să le fac membre ale unei desfrânate (I Corint. 6. 15). Este un rău neasemănat cu altele, e o nouă răutate în lume. Căci s-a zis: „Treceţi în ostroavele Hetimului şi vedeţi, şi în Chidor trimiteţi şi socotiţi foarte şi vedeţi de s-au făcut unele ca acestea, de şi-au schimbat păgânii dumnezeii lor şi aceia nu sunt dumnezei”. (Ierem. 2, 10-11).

Dar fecioara şi-a schimbat slava ei şi s-a dat întru ruşine. Spăimântatu-s-a cerul de aceasta şi s-a înfricoşat mult foarte că rele au făcut. Şi acum zice Domnul că două rele a făcut fecioara: m-a lăsat pe Mine adevăratul Mire al sufletelor sfinte şi a fugit către necuratul şi nelegiuitul stricător al sufletului şi al trupului, s-a lepădat de Dumnezeu Mântuitorul ei şi a dat membrele sale în robia necurăţiei şi a fărădelegii (Romani 6, 19), iar pre mine m-a uitat şi a umblat în urma poftitorului ei (Osea 2, 13) care nu o va ajuta întru nimic.

„Au doară cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ierem. 8, 4). Pentru ce s-a întors fecioara fără ruşine, deşi a auzit că Iisus Mirele, zice prin Ieremia: „Şi am zis după ce a desfrânat în toate acestea: întoarce-te la mine, şi nu s-a întors” (cap 3, 7). „Şi nu este răşină în Galaad? Ori doctor nu este acolo? Pentru ce nu s-a suit vindecătoarea fetei norodului meu?” (cap. 8, 22).

Şi în sfânta scriptură vei găsi multe ajutoare împotriva acestui rău, multe leacuri izbăvitoare de peire. Aşa sunt tainele despre moarte şi înviere, aşa sunt cuvintele despre strajnicul judeţ şi muncile veşnice. Învăţăturile despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, mii de pilde despre întoarcerea păcătoşilor, despre drahmă şi oaie, şi fiul cel pierdut care şi-a irosit averea cu desfrânatele, care pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat. Să ne folosim de aceste ajutoare împotriva răului, vindecând sufletul nostru.

Gândeşte-te la ziua cea de pe urmă, închipuieşte-ţi turbarea duhului, încetarea suflării şi ceasul de moarte, îngerii cari vin în grabă, sufletul cuprins de tulburare grozavă, chinuit fără de milă de cugetul cel împovărat care-şi îndreptează privirile îndurerate spre cele de dincolo; în sfârşit, însăşi trebuinţa neînlăturată a strămutării în altă lume …

Aminteşte-ţi de vedenia lui Daniil, când înfăţişează judecata înaintea ochilor noştri: „Am văzut până ce s-au pus scaunele şi a şezut Cel vechi de zile; şi îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui ca lâna curată; scaunul Lui pară de foc, roatele Lui foc arzător. Râu de foc curgea, ieşind dinaintea Lui: Judecătorul a şezut şi cărţile s-au deschis” (Daniil 7, 9-10). Cele bune, cele rele, cele vădite şi cele tainice, faptele, cuvintele, gândurile, toate se descoperă auzului tuturor îngerilor şi oamenilor. Dar în ce stare janică vor fi cei ce au vieţuit rău? Unde se va ascunde sufletul, care într-o clipeală se va descoperi înaintea atâtor priviri fiind încărcat de rele? Care va fi starea trupului celui supus acestor chinuri nesfârşite şi de nesuferit, unde focul nestins, viermele chinuitor veşnic, fundul întunecat şi groaznic al iadului, suspinul amar, oftările, plângerea şi scrâşnirea dinţilor, şi unde suferinţele nu vor avea sfârşit. De toate acestea nu este scăpare după moarte, nici putinţă de a uşura chinurile amare.

Putem scăpa de ele acum. Cât mai este cu putinţă să ne ridicăm din cădere: să nu ne deznădăjduim, ci să ne îndreptăm de faptele rele. Iisus Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. „Veniţi să ne închinăm şi să îngenunchem şi să plângem înaintea Domnului” (Ps. 94). Cuvântul care ne cheamă la pocăinţă spune: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Matei 11, 28). Aşa că avem cale spre mântuire dacă dorim această mântuire. „Înghiţit-au moartea biruind, dar să ţii minte tare, că iarăşi a luat Domnul Dumnezeu toată lacrima de la toată faţa” (Isaiia 25, 8). „Credincios este Domnul întru toate cuvintele sale” (Psalmul 144).

El nu minte când zice: „Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala ca lâna le voi albi” (Isaiia 1, 18). Marele doctor al sufletelor este gata să-ţi vindece rana, este eliberatorul, nu numai al sufletului tău, ci al tuturor sufletelor robite păcatului. Aceste cuvinte însăşi buzele sale scumpe şi sfinte le-au grăit. „N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 12-13). Ce dezvinovăţire vei avea tu sau altcineva, dacă El glăsuieşte acestea? Dumnezeu vrea să te vindece de o rană rea şi să-ţi răsară lumina din întuneric. Te caută păstorul cel bun care a lăsat oile cele nerătăcite. De te vei încredinţa lui, nu va zăbovi, nu va trece alături iubitorul de oameni, ci te va duce pe umerii săi, bucurându-se că a găsit oaia cea pierdută. Tatăl s-a ridicat şi aşteaptă întoarcerea ta din rătăcire. Îndreptează-te numai şi încă departe fiind tu, va veni la tine, va cădea pe grumajii tăi şi te va cuprinde în braţele sale, pe tine cea curăţită prin pocăinţă. Şi în cea mai scumpă îmbrăcăminte va îmbrăca sufletul tău, te va dezbrăca de omul cel vechi şi-ţi va pune inel în mâinile tale, de pe care s-a spălat sângele morţii, şi-ţi va încălţa picioarele cari s-au întors de la căile răului spre cărarea păcii evanghelice. Şi va vesti ziua veseliei şi a bucuriei îngerilor şi oamenilor şi în tot chipul se va serba întoarcerea ta. Amin, „zic vouă: în ceruri va fi mai multă bucurie pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Luca 15, 7).

Dacă cineva dintre cei ce se cred a fi drepţi se va supăra că tu prea degrab ai fost primită, însuşi bunul Părinte va zice întru apărarea ta: Se cădea însă, să ne veselim şi să ne bucurăm, căci sora ta aceasta era moartă şi a înviat, pierdută era şi s-a aflat.

sus

p632 – p637

Partea a IV-a CUPRINS

Anunțuri