Skip to content

CUVÂNTUL 14

partea a IV-a – cuprins

Odinioară, când după judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu au năvălit asupra ţărilor creştineşti, păgânii agareni au ajuns până la Muntele Sinai prădând toate în calea lor şi silind pe creştini să-şi lepede credinţa şi să primească rătăcirea lui Mohamed. Cum au aflat de aceasta, creştinii cari locuiau aproape de castru (cetatea mânăstirii) şi aproape de sfântul Rug, au fugit împreună cu familiile lor aşezându-se tocmai în vârful Muntelui Sinai, spre a fi mai feriţi de năvălirea păgânilor şi ca să se poată apăra mai uşor. Dar năpustindu-se mulţime mare de agareni au învins pe creştini şi silindu-i ca să se lepede de credinţă i-au făcut supuşii lor. Unul din creştini, fiind mai temător de Dumnezeu, văzând pierzarea care venise asupra naţiei sale a apucat în grabă deasupra unei culmi de munte spre a se arunca în prăpăstie ca ori să moară zdrobindu-se, ori de va cădea teafăr, să poată fugi din calea păgânilor, căci ar fi ales mai degrabă să moară, decât să trădeze credinţa. Iar femeia lui cum a văzut că el fuge spre prăpastia cea înfricoşată, s-a aruncat îndată pe umerii lui şi apucându-l de haină l-a oprit, rugându-l cu lacrimi fierbinţi şi zicându-i: „Unde te duci iubitul meu soţ, cum te grăbeşti să scapi numai tu iar pe mine şi pe copii ne laşi pierzării? Adu-ţi aminte că în patul tău eu n-am făcut vicleşug, martor este Domnul pentru aceasta. Deci să nu mă laşi ca să mă spurce păgânii trupeşte şi sufleteşte, căci eu fiind femeie slabă de fire, voi fi silită ca să mă lepăd de credinţă dimpreună cu copiii. Şi acum pentru că ai cugetat ca să scapi cu fuga, izbăveşte-ne mai întâi pe mine şi pe copii de pierzare, şi apoi pleacă unde crezi că-ţi vei mântui sufletul. Căci altfel nu cumva să ceară de la tine Dumnezeu sufletele noastre în ziua judecăţii. Deci jertfeşte-ne mai întâi pe noi, ca să nu cădem în mâinile păgânilor, şi apoi mergi cu bine. Fă-te următor lui Avraam, şi adu-ne jertfă lui Dumnezeu în locul acesta sfânt, ca să te izbăvească Dumnezeu prin sângele nostru; căci mai bine este să fim jertfiţi lui Dumnezeu de mâna ta, decât să fim înşelaţi de păgâni spre pierzare. Nu te las să pleci, ci ori rămâi împreună cu noi, ori taie-ne singur pe toţi, apoi du-te încotro vei putea”. Acestea şi altele asemenea zicând femeia şi vărsând pâraie de lacrimi, l-a înduplecat pe bărbat să-i asculte rugămintea. Scoţând sabia a tăiat singur femeia şi copiii, apoi aruncându-se la vale în prăpastia dinspre amiază a muntelui, s-a izabăvit de pierzarea care îl aştepta de la păgâni.

Ceilalţi păgâni de o natie cu el, arabi, s-au lepădat de credinţa creştinească, şi numai el singur a scăpat fugind, precum oarecând Sf. Prooroc Ilie, care a fugit de mânia Izabelei în muntele Horeb.

Asemenea şi el s-a ascuns în pustietate printre munţi, locuind prin peşteri şi prin crăpăturile pământului dimpreună cu fiarele sălbatice, izbăvindu-se astfel de fiarele cele gândite.

De atunci el n-a mai intrat în vreo locuinţă omenească, în cetate ori în sat. După ce a petrecut mulţi ani de zile în singurătate, a început de la o vreme să-l muncească gândul dacă oare plăcut este lui Dumnezeu ceea ce a făcut el, jertfindu-şi femeia şi copiii, devreme ce lucrul acesta era cu totul străin şi nemaipomenit. Preabunul Dumnezeu voind să-l încredinţeze de aceasta, ca să fie şi altora pildă, i-a descoperit acolo în pustie despre vremea morţii lui cu multe zile înainte. Deci luând înştiinţare despre mutarea lui, a mers în Mânăstirea Sinai, închinându-se în spitalul Mânăstirii.

Când a sosit ceasul mutării lui din această viaţă, vedea cuvioşii Părinţi ce s-au sfinţit în Muntele Sinai şi pe cei cari au fost omorâţi de barbari. Pe aceştia îi vedea ca pe nişte prieteni ai lui şi cunoscuţi pe cari de multă vreme nu-i văzuse; îi heretisea şi îi săruta şi primea ca oarecare blagoslovenii de la dânşii. Cei cari se aflau lângă patul lui îl vedeau că heretiseşte şi se bucură ca şi cum ar fi fost în biserică cu nişte prieteni. Pe unii din ei îi heretisea zicându-le pe nume şi îşi mişca buzele ca şi cum iar săruta. Şi atâta bucurie se vedea la el, parcă l-ar fi chemat la o prăznuire luminată, căci avea pe Sfinţii Părinţi drept însoţitori către lăcaşurile cereşti, după cum mărturisea singur. Şi aşa cu bucurie şi-a dat sufletul, fericitul.

sus

p641 – p642

Partea a IV-a CUPRINS

Anunțuri