Sări la conţinut

CUVÂNTUL 21, Din viaţa SIMION CEL NOU

partea a IV-a – cuprins

Acest Cuvios, iubind din copilărie viaţa pustnicească, s-a sălăşuit într-o peşteră din muntele Amanon. În toată vremea pustniciei sale nu s-a împărtăşit nicidecum de hrana cea obişnuită (de pâine ori alte mâncăruri), ci hrana lui era numai verdeţuri. S-au rătăcit odinioară nişte călători prin pustia aceea unde era Cuviosul, căci fiind ploaie mare cu trăznete şi fulgere au pierdut drumul.

Mergând aşa la întâmplare, au ajuns la peştera cuviosului Simion, rugându-l să le arate drumul. Atunci le zise el: „Am să vă dau două călăuze”.

Şi pe când se odihneau drumeţii, iată că vin din pustie doi lei şi apropiindu-se de Cuviosul au început să-i lingă picioarele. Atunci el le-a făcut semn cu degetul leilor, poruncindu-le să întovărăşească pe drumeţi până vor afla drumul.

A dorit odată acest Cuvios să se închine la sfântul Munte Sinai. Ajungând la pustia de lângă Sodoma văzu din depărtare înaintea lui o mână de om care ieşea din pământ. Apropiindu-se de locul acela află acolo o groapă, ca o vizuină de vulpe, şi auzi în adânc zgomot de picioare. Înţelegând că este un om ascuns acolo s-a aplecat deasupra gropii, rugându-l să se arate. După mai multe rugăminţi s-a arătat un om sălbatic la înfăţişare, având părul capului murdar şi încâlcit, faţa zbârcită şi galbenă şi mădularele trupului uscate. Avea îmbrăcămintea numai din petece cusute cu frunze de finic. Întrebat fiind cum şi de ce locuieşte în acea groapă, a răspuns: „Având eu dorinţa ca să merg la Muntele Sinai, am găsit un frate ca tovarăş de drum. Ne-am legat amândoi prin jurământ ca să nu ne despărţim până la moarte. Pentru că tovarăsul meu a murit pe drum în locul acesta, ca să păzesc jurământul ce l-am făcut cu el, n-am plecat mai departe la drum, ci după ce l-am îngropat, mi-am săpat şi eu această groapă lângă mormântul lui, aşteptându-mi sfârşitul. Pentru hrană am curmale (finice) pe care mi le aduce un frate oarecare pe care l-a rânduit Dumnezeu”.

Zicând acestea iată că se apropie un leu având în gură un ciorchine de finic. Cei cari stăteau de faţă împreună cu Sfântul Simion s-au spăimântat, dar bătrânul acela necunoscut, a făcut semn leului să se depărteze puţin. Apoi iarăşi poruncindu-i a venit, aducând ciorchinele, şi iarăşi după porunca bătrânului s-a dus mai departe şi s-a culcat. Iată ce putere au virtuţile omului celui îmbunătăţit.

Când a ajuns cuviosul Simion la Muntele Sinai pe locul cel sfânt a rămas şapte zile lungit cu faţa la pământ, fără să guste ceva, ci numai udând pământul cu lacrimi, până ce un glas din cer i-a poruncit să se scoale.

sus

p648 – p649

Partea a IV-a CUPRINS

Reclame