Skip to content

STÂNCI ÎN CALEA VIEŢII

cuprins

Din muntele din faţă
Se rup bucăţi de stânci
Şi cad, sărind în fundul
Prăpastiei adânci.

Adeseori acestea,
Când sunt călătorind,
Pe alte stânci, la vale,
În drumul lor desprind.

Asemenea şi omul,
Piezându-şi rostul său
De multe ori atrage
Pe alţii către rău.

De zgomotul cel mare
Al apelor la Schit
S-a tulburat pustia
Cu munţii de granit.

O stâncă mai bătrână
Lăsându-se de sus,
În calea repejunii
Ca stavilă s-a pus.

De-atunci ca prin minune
Pârâul s-a smerit
Şi nu mai face zgomot
Când trece pe la schit.

Căci neputând să calce
Grumazul vechii stânci
Se pleacă pe sub dânsa
Târându-se pe brânci.

Şi-n calea vieţii noastre
Sloboade Dumnezeu
Necazuri şi ispite
Să ne smerim mereu!

Însemnare:
Am scris această poezie în amintirea zilei când a căzut o coastă de stâncă din spatele chiliei mele, în ajunul zămislirii Sfintei Ana (8 decembrie 1955), când s-a stârnit şi revoluţia faraonilor roşii.
Trebuie să menţionez însă că pârâul când era mic nu făcea zgomot, dar când a devenit mare, a deschis mare gâlceavă cu stânca din cale, care a căzut de sus.

sus

p69

Partea I – Versuri – Cuprins