Skip to content

OAZA PĂRĂSITĂ

cuprins

Aici în mijlocul pustiei
Pe malul Sfântului Iordan
Acest Lăcaş al României
Ne-a fost la toţi ca un liman.

Fiind străini, în dezbinare
Ca oile fără cioban
Noi dobândeam o alinare
La Schitul Sfântului Ioan.

În limba noastră românească
Puteam aici a ne ruga
Şi-o fărmitură sărăcească
Frăţeşte o puteam mânca.

Acei bolnavi, fără mijloace,
Aiurea neavând răgaz
Se pogorau cu drag încoace
Uitând, săracii, de necaz.

Iar câţi aveau din întâmplare
Vreo duşmănie între ei,
În gura sobei, ori la soare,
Se împăcau fără să vrei.

Şi pot să zic că toţi de-a rândul
Cu suflet de român curat
Ne mângâiam aici cu gândul
Că ne aflăm la noi în sat!

Căci lunca verde cu Iordanul
Pe toţi ne-mbrăţişa cu drag,
Îndepărtându-ne „amarul”
Din sufletul celui pribeag!

Pe prispa cea de lut, în soare,
La baie, ori la pescuit,
Aveam nădejdea încă tare
Că România n-a murit!

Dar – azi când biata Sihăstrie
S-a pustiit ca „Madiam”
O jalnică melancolie
Mi-a stins nădejdea ce-o aveam!

Scrisă după plecarea de la Iordan de nevrednicul Ieromonah Ioan Iacob
Noiembrie 1952, Hozeva

 

notă web-site: versuri asemanatoare Singura Mângâiere Românească şi RĂSPUNS LA UN PĂRINTE NEDUMERIT

sus

p74 – p75

Partea I – Versuri – Cuprins