Skip to content

MUSTRAREA, LUMINAREA ŞI CHEMAREA UNUI CREŞTIN LA CĂLUGĂRIE

cuprins

A. Mustrarea conştiinţei

Milostive Iisuse,
nu mă osândi,
Ci cu darul Sfintei mile
Dăruieşte-mi încă zile!

Pe pământ în nepăsare,
rău am petrecut,
Iar în lumea veşniciei
Nu sunt vrednic veseliei.

Trupul meu la patimi rele,
deseori l-am dat,
Dar la ziua judecăţii
Ce răspuns voi da Dreptăţii!

Haina mea îi ponosită,
trupul întinat,
Iar când viaţa se va stinge,
Suflete, cum vei mai plânge!

Pe acei fără prihană
foarte i-am smintit,
Iar la inima curată
Am lăsat o neagră pată.

Ochii mei cu iscodire
rău s-au întinat
Şi de nu voi fi cu pază
Văd la urmă mare groază.

Gura mea neastâmpărată,
mult m-a vătămat
Dar când ceasul va să sune
Ticăloasa ce va spune!

Nasul meu se desfătează
cu miros plăcut
Dar mirosul de la moarte
Cum va mai putea să-l poarte.

În urechi acum îmi sună
cântece lumeşti
Dar pe veşnica sunare
Cum voi auzi-o oare?

Mâna mea se sârguieşte
la deşertăciuni
Dar de nu voi face bine
Vai săracului de mine!

B. Luminarea Tainică de sus

Lasă lumea necredinţii,
plină de sminteală
Şi te du la mânăstire
Căutându-ţi mântuire!

Mintea ta este făclie,
fără untdelemn,
De la Domnul cere milă
Până când mai ai feştilă.

Frumuseţea şi puterea,
curse pregătesc
Iar năravul cu momeală
Te răpeşte ca din oală.

Frica morţii ţine minte,
nu uita de ea
Cine-i leneş ca s-o poarte
Sufletul îşi dă la moarte.

Trupul tău la sân adoarme,
sânge pătimaş
Celor morţi le lasă somnul
Şi trăieşte pentru Domnul!

Rugăciunea cea fierbinte,
caută s-o ai,
Căci de frica rugăciunii
Piere duhul urâciunii.

Înălţarea minţii tale,
grabnic s-o arunci
Căci la gândul înălţării
Bate vântul desfrânării.

Cu năravul trândăvirii
nu călători
Căci pe urma trândăvirii
Vine boala nesimţirii.

Fii cu dragoste curată
către Dumnezeu,
Lasă dragostea lumească
Pentru cea duhovnicească.

Plângi adesea cu suspinuri,
inima zdrobind,
Căci din apa umilinţii
Au băut în viaţă Sfinţii.

C. Chemarea Domnului

Vino astăzi către Mine,
jugul meu îi bun,
Iară Sfânta Mea povară
Tu o vei simţi uşoară!

Lasă rude şi prieteni,
slavă şi plăceri
Şi venind urmează Mie
Să viezi în veşnicie!

Calea Crucii tu urmează,
până la mormânt
Ca să porţi apoi cununa
Slavei Mele totdeauna!

D. De la Iordan la Sfânta Ana
                 (Se înţelege Schitul)
La Iordan aveai mormântul
îmbrăcat cu flori
Iar aice cine moare,
nu mai are nici o floare.

În grădină primăvara
toate se schimbau
Iar smerita mea chilie,
nu se schimbă pe vecie.

Apa cea blagoslovită
jos se revărsa
Iar aici pe stânca arsă,
nici o apă nu se varsă.

Pe cărarea de la poartă
mulţi erau trecând
Iar pe-aicea nu mai trece
decât cel cu suflet rece.

Turturele în luncă
vesele cântau
Iar aicea turturica
n-o mai vede „Abunica”!

La Lăcaşul cel din vale
mult mă mângâiam,
Iar aicea mângâierea
este ca să-mi plâng durerea.
Azi la Crucea de la „scară”
nu mai este drum
Cel plecat odinioară,
nu se mai întoarce iară.

Lângă ea s-a pus hotarul
vechiului „Ioan”
Şi a lui „Egumenie”
se îngroapă pe vecie!

Fraţii mei îmi poartă greul
ca unui sărman
Dar celui ce n-are silă,
nu i se cuvine milă.

Viaţa mea de-acum se trece
grabnic ca un vis
Pocăieşte-te Ioane,
la „Lăcaşul Sfintei Ane”!

sus

p76 – p78

Partea I – Versuri – Cuprins