În Carhidon, fiind prigoană
Creştinii stau închişi acum
În galeriile murdare
A fiorosului „Budrum”.
Văzduhul greu al închisorii
Şi besna umedă de-aici
Abia îi lasă să răsufle
Pe viitorii Mucenici.
Purtarea cea neomenească
A celor care străjuiesc
Şi „Plebea” care vine zilnic
Mai tare îi tirănisesc.
În rândul celor ce aşteaptă
Sentinţa morţii negreşit,
Se află tânăra soţie
A unui general vestit.
Ea vine azi la cercetare
Avându-şi chipul curajos,
Şi fără nici o ocolire
Mărturiseşte pe Hristos.
– Ce nume ai, întreabă dulce
Judecătorul prefăcut ?
– Nu mă cunoşti (răspunde dânsa)
Să-ţi fie astăzi cunoscut:
„Mă cheamă Vivia-Perpetua
A senatorului Anon,
Şi văduva lui Iarva – Bravul,
Eroul Sfânt din Carhidon!”
În vremea când Judecătorul
Se străduieşte în zadar
Ca s-o întoarcă din credinţă,
S-apropie cu pasul rar,
Un om bătrân cu plete albe,
Cu chipul încuviinţat,
El este tatăl Muceniţei,
Alesul ţării la Senat.
Având un copilaş în braţe,
Se roagă el tânguitor,
Cu ochii stinşi scăldaţi în lacrimi
Mişcându-l pe judecător:
„Perpetua scumpa mea fiică!
(Rosteşte el mai mult gemând)
Îndură-te de bătrâneţea
Celui cu sufletul înfrânt!
Îndură-te de copilaşul
Ce-ţi este rodul cel dintâi,
De maica ta nemângâiată
Şi de iubiţii fraţii tăi!
Gândeşte-te că tu eşti maică
Acestui gingaş copilaş,
Nu vezi cum îţi întinde mâna
Cu zâmbetul de Îngeraş?
De tine viaţa lui atârnă,
Desbară-te de rătăcire
Că ne va fi la toţi ruşine
A morţii tale osândire!”
|
|
Perpetua sărută pruncul
Şi-l strânge lăcrimând la sân,
Făcându-i pe păgâni să creadă
Că-i biruită de păgâni.
Dar Sfântul har o întăreşte,
Ca râvna ei pentru Hristos
Să nu rămâie biruită
De dragostea celor de jos.
– Ascultă tată! (zice dânsa)
Mi-i martor Domnul cel ceresc
Că nici un lucru de pe lume
Precum pe voi, eu nu iubesc!
Credinţa însă, mă învaţă
Că orice dragoste am eu,
Întâiul loc să-l dau în suflet
Iubirii către Dumnezeu!
„Datoare sunt să am iubire
Spre tatăl care m-a crescut
Dar cât de mult eu sunt datoare
Spre Domnul care m-a făcut?”
Văzând-o neînduplecată
Bătrânul deznădăjduit
Îi stăpânit şi de mânie
Şi de durere-i biruit.
Acum o blestemă cu ură
Cerând pedeapsă de la „Zei”,
Acum o roagă cu suspinuri,
Îngenunchind în faţa ei.
„O, fiică prea nemilostivă,
Şi maică cu duhul tiran,
Cu tine mă pogori în groapă
Şi laşi copilul tău orfan!”
Rostind acestea plânge-n hohot,
Nemângâiatul „veteran”
Şi „Dregătorul” dă poruncă
Să-l scoată slinic din „Divan”.
Acum, la noua întrebare
Perpetua s-a osândit:
A fi la tauri aruncată
Şi junghiată la sfârşit.
La Amfiteatru, o bătrână
Venind spre ea cu chip senin,
La cea din urmă sărutare
Îi dă ceva ţesut din in.
Îi Iulia, scumpa ei mamă,
Iar pânza cea din in, cu flori,
Îi vălul cel pătat cu sânge
A fericitei ei surori.
Urmând priveliştea, la teatru
Păgânul „Vulg”, vede mirat
Mucenicia unei sfinte
În vol, cu sânge înflorat.
Iar când îl ia din nou bătrâna,
El este îndoit mai sfânt:
De două ori vopsit cu sânge
De cel mai scump ei pe pământ!
|
Sf. Ioan Iacob Hozevitul 