Skip to content

SINGURA MÂNGÂIERE ROMÂNEASCĂ

cuprins

Mă uit adesori în zare,
Din munte sus, de la Spital
Şi văd lucind un colţ de mare
Şi nişte arbori mai la deal.

La vale unde albăstreşte
Se scurge apa din Iordan,
Iar unde lunca se zăreşte
Îi Schitul Sfântului Ioan.

Gândirea mea acolo zboară
Ca la un tainic ostrov sfânt,
Că mult doream odinioară
Să-mi fie locul de mormânt.

Dar toate-s moarte pentru mine
Şi arborii acum uscaţi
Căci nu mai are astăzi cine
Să facă pace între fraţi!

O, leagăn Sfânt de mângâiere
A sufletului meu pribeag!
Privind, mai uit a mea durere,
Că tare ne erai tu drag!

Ascuns în mijlocul pustiei
Pe malul sfântului Iordan,
Acest lăcaş al României
Ne-a fost la toţi ca un liman.

Iar noi streini în desbinare,
– Ca oile fără cioban –
Mai dobândeam o alinare
La Schitul Sfântului Ioan.

În limba noastră românească
Puteam aici a ne ruga
Şi-o fărmătură sărăciască
Frăţeşte o puteam mânca.

Acei bolnavi, fără mijloace
(Aiurea neavând răgaz)
Se pogorau cu drag încoace
Uitând săracii de necaz!

Iar câţi aveau, din întâmplare,
Vreo duşmănie între ei,
La gura sobei ori la soare
Se împăcau fără să vrei!

Căci lunca verde, cu Iordanul,
Pe toţi ne-mbrăţişa cu drag,
Îndepărtându-ne aleanul
Din sufletul nostru pribeag.

Pe prispa cea de lut, în soare
La baie ori la pescuit
Aveam nădejdea încă tare
Că ţara noastră n-a murit.

Dar azi când biata Sihăstrie
S-a pustiit ca Madiam,
O jalnică melancolie
Ne-a stins nădejdea ce-o aveam!

Azi unde-i rostul rugăciunii
În limba ta, lăcaş cinstit?
Că … iată boldul urâciunii
Pe fiii tăi i-a răsleţit!

În sălcii şi-au ascuns organul
Feciorii tăi înstrăinaţi
Şi plâng robia cea amară
A „Maicii lor de la Carpaţi!”

Comoară sfântă ne-nţeleasă
Şi raiule duhovnicesc
Tu ţii ascunse multe taine …
De-a sufletului Românesc.

Tu eşti Fecioara cea mezină
A Maicii noastre sufleteşti
Şi azi cu dânsa dimpreună
Îţi este dat să pătimeşti.

Cununa ta de altădată
Acum în spini s-a prefăcut,
Iar fiii cei din altă ceată
Năframa morţii ţi-au ţesut!

notă web-site: versuri asemanatoare Oaza Părăsită şi RĂSPUNS LA UN PĂRINTE NEDUMERIT

sus

Însemnare

În anul 1948 când ne-am pogorât la Iordan ca să supravieţuim la Schit ne-a povestit un beduin, om bătrân care avea mai mult de 80 de ani şi care se ocupa cu creşterea prin pustiul Iordanului.

Ne-a spus că ţinea minte de când era mic băietan, tot pe acest loc a apucat dânsul că trăiau vreo şase călugări români pustniceşte prin colibi.

Că şi pădurea din lunca Iordanului era aşa de deasă că era cu neputinţă să mergi să ajungi să vezi apa decâţ numai pe unde mergeau cămilele să bea apa din Iordan.

Aşa a fost pădurea până în anul 1948 când au venit arabii refugiaţi de la evrei şi au distrus-o de tot, făcând grădini pentru zarzavaturi pe care când inunda Iordanul le distrugea şi rămâneau cu munca în zadar.

Acum se vede că Sfântul Ioan vrea să se facă iarăşi pădure pentru pustnici, ca iarăşi să răsune valea de glasul Monahilor cântând …

În Iordan botezându-Te Tu Doamne Închinarea Treimei s-au arătat …

Însemnare

Aceste stihuri le-a scris când era bolnav în Spitalul German din Muntele Eleon, şi de acolo privea Lunca Iordanului şi Schitul Românesc cu multă durere ştiind că l-a părăsit pentru totdeauna şi rămăsesem numai eu singur şi bolnav un an întreg.

Însemnarea aceasta este făcută de schimonahul Ioanichie – ucenicul Sfântului Ioan Iacob.

p140 – p142

Partea I – Versuri – Cuprins

Anunțuri