Skip to content

Moldoveanul care a devenit sfânt la Ierusalim

Sursa: Ziarul Lumina, 4 August 2007 (download pdf)

Narcisa BALABAN, Sambata, 04 August 2007

Când era prunc de câteva luni, bunica Maria îl purta pe Iluţă în traistă, îl lua cu dânsa la muncă la câmp, iar când copilul plângea după laptele de mamă, bunica lega o bucată de mămăligă cu zahăr într-un colţ de prosop, ca să-l potolească. De multe ori, înainte de-a se duce la şcoală, trecea pe la bunica cealaltă, care îi făcea un urs de mămăligă, apoi, înainte ca soarele să urce pe cer, îşi descălţa ghetuţele şi trecea desculţ Prutul, până la Lipcani. „Era foarte evlavios, în toată prezenţa lui. Purta plete şi era înclinat clar spre călugărie“. Plecat la Mănăstirea Neamţ să se călugărească, venea din când în când acasă, aducând iconiţe şi cărţi pentru săteni. Dar deodată, a venit în satul natal, şi-a încheiat socotelile cu aceste locuri şi a plecat tocmai la Ierusalim… ca să se desăvârşească.

Vestea că el este sfânt a ajuns târziu la urechile sătenilor care l-au cunoscut.

La Crăiniceni, sus, pe malul Prutului, în urmă cu 94 de ani, în luna lui Cuptor, se năştea un sfânt. Astăzi, prea puţine amintiri mai dăinue întregi în minţile localnicilor care l-au cunoscut pe Iluţă atunci când era copil sau adolescent. Şi aceasta din cauza trecerii timpului, care a lăsat în urmă tinereţea şi mintea ageră a celor de o vârstă cu el. „Când era la şcoală, foarte des veneau la noi. El a rămas la şase luni orfan de mamă, iar bunica mea, Maria, care l-a crescut, îl purta în traistă la câmp. Când eu aveam şase ani, iar el doi, am rămas acasă cu el şi cu o verişoară de aceeaşi vârstă cu mine. Mămuca, Dumnezeu s-o ierte, avea scroafă cu purcei, iar el a deschis portiţa ca să vadă purceii şi scroafa era acolo. Eu, cu verişoara mea l-am tras afară, că altfel îl mânca scroafa. Parcă îl văd şi acum“, îşi aminteşte mătuşa Aglaia Adascălului, verişoară de pe mamă cu Sfântul Ioan Iacob.

„A ţinut-o în braţe un sfânt!”

L-a văzut ultima dată pe Iluţă în curtea casei sale din Darabani, prin 1936, atunci când tânărul monah se hotărâse să plece în Ţara Sfântă. Înainte de plecare, călugărul Ioan s-a întors în sat să vândă pământul ce-l moştenise de la părinţi, pentru a avea cu ce să-şi plătească drumul. Atunci şi-a vizitat toate rudele pe care le avea, şi-a luat rămas bun de la ele şi-apoi s-a dus. „Când a fost la noi în anul 1936, Iluţă a ţinut-o în braţe pe fata noastră cea mare, Aurora. Gândeşte, a ţinut-o în braţe un sfânt! Atunci l-am văzut în viaţă pentru ultima dată, iar cincizeci de ani mai târziu, la Hozeva, în sicriu, la loc de mare cinste. Apoi, mi-aduc aminte iar, foarte bine, când a plecat de la noi, parcă îl văd în uşă acolo, când l-am condus, mi-a cerut iertare, când de fapt eu eram cea păcătoasă. Când a ieşit, mi-a mai spus: «Aglăiţă, te-ai căsătorit! Eşti însărcinată cu un alt copil, însă bagă de seamă – uite, parcă îl văd! – un singur bărbat să ai şi să nu te mai uiţi la alţii!». Aşa m-a sfătuit“, mai spune bătrâna.

Mătuşa Aglaia are 98 de ani şi de un an locuieşte la Botoşani. A copilărit împreună cu Sfântul Ioan Iacob, iar în anul 1987, împreună cu soţul Vasile Adascălului, a mers la Ierusalim pentru a se convinge că trupul acela înmiresmat şi cinstit de toată lumea, îmbrăcat în veşminte de preot, era cu adevărat trupul verişorului ei. „Când am ajuns acolo, la Hozeva, cum era aranjat pe o masă, mi-aduc aminte că eu credeam că-i fals, că acela nu este trupul lui. Şi i-am tras haina de pe picior să vad dacă este piciorul lui. Atunci, un picior al sfântului a fost sărutat numai de mine şi plângeam. Nu-mi venea să cred!“, continuă cu emoţie mătuşa Aglaia, începând apoi să ne recite, fără să greşească, versuri din „Hrana duhovnicească“ lăsată de sfânt.

Sfântul de acasă

Iluţă, cum îl ştiu mai toţi bătrânii satului, este prezent în inimi, în case şi în biserica parohială, în conversaţiile rudelor sale cu jurnaliştii sau peste tot, nu ca un fost localnic plecat de multă vreme de acasă şi nici ca Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, ci ca o forţă nevăzută, care veghează neîncetat la bunăstarea celor care mai trăiesc pe meleagurile pe care, în urmă cu zeci de ani, copilul Iluţă îşi desena tălpile prin colbul gros, purtând în drum spre şcoală ghetuţele-n spinare. Acestei forţe mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu, acestui simţit ocrotitor, localnicii, şi mai cu seamă rudele, îi spun „Sfântul“. Şi atât. Oamenii din Crăiniceni au început să ştie mai multe despre el, citindu-i viaţa tipărită în cărţi, mai ales viaţa din momentul plecării sale de acasă. Rudele i-au învăţat Troparul şi Acatistul aproape pe dinafară, iar „hrana duhovnicească“ a Sfântului Ioan Rumânul le hrăneşte sufletele blajine.

Deşi era doar o copilă, şi Georgeta Bajoreanu, verişoară bună, ştie despre IIuţă că „a stat la bunica de pe tată. Dar, când pleca la şcoală, ieşea şi se ducea la bunica cealaltă, care îi făcea un urs din mămăligă. Şi apoi mergea şapte kilometri până la şcoală la Lipcani. După ce a făcut armata la Dorohoi, a venit acasă călugăr şi ţin minte că a venit la şcoală şi ne-a adus cruciuliţe şi iconiţe la toţi copiii“.

Administrativ, satul Crăiniceni nu mai există din anul 1968, când s-a unit cu Horodiştea, până atunci comună. Astăzi, Horodiştea face parte din comuna Păltiniş. Însă satul în care s-a născut sfântul este tot Crăiniceni, iar teritoriul acestei parohii este ferit, aşa cum spun sătenii, de ploi mari, de grindină sau secetă. Printre icoanele care atârnă în colţul de răsărit al casei, aproape fiecare familie păstrează şi pe cea a „Sfântului“, devenit „ocrotitorul nostru“.

Numai cu Hristos

Aspazia Cuzic aprinde zilnic, lângă icoana Sfântului Ioan Iacob, „lumina“, acea lumină pe care a cerut-o Iluţă, când, îmbrăcat în preot, i-a apărut în vis, în urmă cu cinci ani. Era o fetiţă când sfântul a plecat de acasă, dar îşi aminteşte că „el era un copil care avea mereu privirea plecată. Nu se juca cu cei de vârsta lui, ci stătea mereu mai deoparte. Mi-aduc aminte că a venit odată acasă, prima dată de atunci de când s-a hotărât să plece la Ierusalim. Eu l-am văzut şi i-am zis lui tata că vine Iluţă a lui moş Alecu. Atunci, tata i-a zis mamei să iasă afară să-l păzească de câinele care era legat şi care nu-l cunoştea. Şi ce credeţi?! Câinele s-a repezit, dar când a ajuns lângă el, s-a liniştit. Ştia că e om bun. Când a plecat la Ierusalim, a venit la noi, ne-a urat sănătate şi ne-a spus să nu ne interesăm niciodată de ce fac alţi oameni din sat, adică să nu bârfim. După un timp, am primit de la el un plic mare, cu iconiţe, cruciuliţe, cărticele, pentru că tata îi ceruse. Tata i-a scris înapoi că am primit, că suntem bine, dar i-a scris şi că în sat va fi nunta Vârvarei lui Petrea Burlui, care era palamar la biserică, cu detalii. Sfântul a scris înapoi: «Moş Haralambie, te rog să nu-mi mai scrii ce este în lume şi în sat, pentru că eu sunt ieşit din lume. Spune-mi dacă sunteţi sănătoşi şi gata». Şi tata s-a potolit“, povesteşte şi mătuşa Aspazia, care astăzi are 85 de ani. Aceasta a fost ultima scrisoare pe care a primit-o moş Haralambie de la Iluţă.

Sub ocrotirea Sf. Ioan

Iluţă a fost învăţat încă din pruncie să ţină post. Fiindcă fusese luat spre îngrijire de bunica Maria, aceasta îl amăgea pe copilul scâncind după laptele de mamă cu o bucăţică de mămăligă presărată cu zahăr şi strânsă într-un colţ de prosop. „Soacra mea îl avea copil pe unul Toader, căruia îi dădea piept, iar mătuşa Mariţa a lui moş Zamfir Iacob, cu sfântul în traistăm se ducea des la ea şi-i zicea: «Ţaţă Sultană, dă şi la copilul meu un pic de piept – mie mi-a povestit soacra -, că după aceea mă duc acasă şi îi pun într-un prosopel oleacă de mămăligă cu zahăr şi îi mai potolesc pofta de lapte de mamă». Şi soacra mea îi dădea piept sfântului şi îl punea pe picioare şi îl legăna“, povesteşte plângând femeia. „Aşa plâng eu întotdeauna când vorbesc despre sfântul nostru. Vă rog să mă iertaţi! Şi în biserică plâng, iar când mă duc undeva, în geantă pun mereu cărţi sfinte despre el. Parcă mă simt mai bine. Şi am primit binecuvântarea lui, când eram mică, dar eu nu ştiam. Acum mă rog la sfântul să ne ocrotească în continuare, căci mereu ne-a ferit de ploi mari şi grindină sau secetă. Eu când mă rog, zic din Troparul lui, iar la sfârşit spun: «pentru aceasta şi îngerii împreună se bucură Prea Cuvioase Părinte Ilie Iacob Hozevitul de la Crăiniceni, rudenia noastră». Şi mă bucur că în cele mai multe icoane este pictat aşa cum mi-l amintesc eu“.

Acasă la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

Prima menţiune documentară a satului Crăiniceni datează de la 1436. În secolul al XX-lea, din cauza alunecărilor masive de teren, satul s-a reconstruit pe deal, unde în anul 1931 s-a construit şi actuala biserică a satului, „Sfânta Treime“. Din vechea biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, în care a fost botezat pruncul Ilie Iacob, se mai păstrează Sfântul Chivot, clopotul şi alte câteva obiecte de cult, printre care şi două potire, astăzi duse în vale, la muzeu, presupunâdu-se că din aceste potire copilul Ilie a gustat trupul şi sângele Domnului.

De câţiva ani, parohia Crăiniceni este din ce în ce mai vizitată. Au venit ierarhi, preoţi, monahi sau simpli credincioşi. „În anul 2003, s-a înfiinţat Centrul de pelerinaj «Sfântul Ioan Iacob»,care cuprinde biserica nouă a satului, casa natală, mormântul mamei şi al bunicii sfântului. Din anul 1992, când a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, dar mai ales de prin 1998, pe 6 august, ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Iacob, la Crăiniceni se organizează, după Sfânta Liturghie, un pelerinaj la obiectivele amintite“, ne spune părintele paroh Ioan Vasile Şuşu. Casa memorială „Sfântul Ioan Hozevitul de la Neamţ“ a fost reconstruită în urmă cu trei ani. În casă sunt păstrate obiecte vechi din timpul în care tânărul Ilie era încă în sat, fotografii ale sale, haine, fragmente din metaniile sale, o copie după Liturghierul cu însemnările sale etc.