Skip to content

Despre Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul

preluat de aici

Cu trei veacuri in urma, mitropolitul Dosoftei al Moldovei, in volumul 4 din Vietile Sfintilor, facea urmatoarea insemnare: ca „… si din romani sunt multi sfinti, numai ca nu sunt cunoscuti…”
De atunci si pana astazi, pe cerul Ortodoxiei romanesti s-au aprins multe stele prealuminoase de marturisitori, ierarhi, cuviosi si drepti, precum vedem si in vremea noastra rasarind chipul luminos al ieroschimonahului Ioan Iacob, despre care ne va fi vorba in randurile de fata.
Parintele Ioan este contemporan cu noi. Semnatarul acestor randuri l-a cunoscut personal in manastirea Neamtu, unde a trait si s-a calugarit, intre anii 1933-1936, si unde traiesc inca destui monahi care au vietuit cu dansul. De aceea, este o datorie sa nu dam uitarii cele de cuviinta despre acest fiu al Bisericii noastre stramosesti, care prin viata sa sfanta s-a invrednicit de mari daruri dumnezeiesti. In randurile de fata, nu voi consemna decat in treacat cateva date din viata sa, necesare pentru intelegerea mai deplina a celor ce urmeaza.

Dupa ucenicia duhovniceasca in obstea manastirii Neamtu, intre anii 1933-1936, parintele Ioan merge in pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, unde va ramane pana la sfarsitul vietii: zece ani in marea Lavra a Sfantului Sava, intre 1947-1953, ieroschimonah si egumen al schitului romanesc de la Iordan si, in fine, restul vietii si-l petrece in pustia Ruva, din preajma manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, din Valea Iordanului, in pestera Sfintilor Ioachim si Ana, ducand viata sihastreasca, de aspra nevointa, in rugaciune, post si cugetare duhovniceasca.
In anul 1960, parintele Ioan trece la cele vesnice si este ingropat in pestera in care s-a nevoit. Timp de 20 de ani, parintele Ioan s-a odihnit in pace in pestera sa din pustia Ruva. Doar din cand in cand un pelerin roman mai trecea sa se inchine la mormantul lui si sa-i aprinda o lumanare la capatai. Dar iata, din toamna anului 1980, vesti minunate despre parintele Ioan au fost aduse de pelerinii la Sfintele Locuri si raspandite peste tot. Ca, adica, s-ar fi descoperit in chip minunat trupul sau, ramas neatins de stricaciune dupa 20 de ani de sedere in mormant si ca din el se revarsa buna mireasma.

In luna septembrie 1980, arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, de care depinde si pestera unde s-a nevoit parintele Ioan, a facut o calatorie in Grecia, la Atena, cu care prilej mai multi credinciosi l-au asaltat cu intrebari despre parintele Ioan. Declaratiile staretului Amfilohie au fost publicate in revista religioasa ateniana „Sfanta Marina”, numarul din Duminica Mironositelor 1981, luna mai. Aceste declaratii sunt foarte pretioase, pentru ca sunt ale unui martor ocular al faptelor istorisite si care a cunoscut indeaproape pe parintele Ioan. De aceea le redau integral, in traducere: „Prea Cuvioase, i s-au adresat credinciosii din Atena, spune-ne ceva despre parintele Ioan!”.
„Fiilor, a inceput staretul Amfilohie, parintele Ioan a adormit acum 20 de ani, in anul 1960, in ajunul sarbatorii „Schimbarea la Fata”. Si-a cunoscut mai inainte data sfarsitului si a insemnat-o pe peretele pesterii. Eu insumi, cu mainile mele, l-am ingropat, impreuna cu alti pustnici, in pustia Ruva, cale ca trei sferturi de ceas departe de manastire, in pestera unde s-a nevoit. L-au gasit parintii mort pe rogojina; isi pregatise singur mormantul. Au venit si ne-au instiintat sus la manastire si ne-am coborat la pestera ca sa-i facem slujba inmormantarii. Ne-am urcat cu scara pe stanca, la 70 de metri inaltime, unde se afla pestera. Am ajuns acolo pe la orele 10,00.

Cand am inceput prohodul, deodata pestera s-a umplut de pasari salbatice din pustie, multime nenumarata. Obisnuia parintele Ioan sa le dea de mancare zilnic; avea pe stanca paine, posmag. Au venit sa-si ia tainul! – ne-am zis. Dar acum, Dumnezeu le trimisese ca sa conduca pe Cuviosul la ultimul sau salas. Ne incomodau in timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumanarile, ne-au inchis cartile. Bateau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se asezau si pe el, pe cap, pe piept, pe picioare, si fiecare glasuia dupa felul ei…

„Le-o fi foame, zic eu catre ceilalti parinti; ia vedeti daca este ceva de mancare!”. Unul dintre ei s-a urcat pe stanca si a vazut ca erau de toate, si posmag, si struguri, dar ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care il pierdusera.
Dupa savarsirea slujbei, l-am pus in mormant si deasupra am pus un capac de scanduri. Am adus apoi pamant, am facut mortar cu care am lipit scandurile de pe mormant, unde Cuviosul a ramas pana acum, in 1980.

La 28 iulie 1980, a venit din America sa se inchine la manastire un grup de circa 20 de pelerini greci-americani. Cativa dintre dansii, vreo 5-6 persoane, care cunoscusera pe parintele Ioan si se marturisisera la dansul, mi-au zis: „Prea Cuvioase, dati-ne binecuvantarea sa mergem jos la pestera, sa ne inchinam la mormantul Cuviosului duhovnic Ioan!” La inceput, eu m-am impotrivit, zicand ca sunt stanci mari, prapastii si locuri anevoie de trecut, iar ei oameni subrezi: „Nu cumva sa se intample sa cadeti si sa va loviti!”. Le-am spus ca drumul este anevoios si ca nu-i mare paguba daca nu ne ducem. „Ba nu, Prea Cuvioase, au staruit ei, sa mergem, sa mergem, ca ne vor ajuta sfintii si rugaciunile Cuviosului si ale Sfintiei Voastre, sa mergem cu bine!”. Am cedat si am mers. Acolo am chemat un pustnic, care a adus o scara, a pus-o peste prapastie si ne-am urcat sus pe stanca in pestera.

Ne-am inchinat la mormantul Cuviosului Ioan, am aprins lumanari, am cantat un trisaghion si apoi ne-am odihnit putin in pestera. Cum stateam noi, unul dintre pelerini imi zice: „Prea Cuvioase, daca se poate si dati binecuvantarea, desfaceti capacul mormantului, sa ne inchinam si noi la osemintele Cuviosului! Au trecut 20 de ani de cand a adormit, si noi am venit de la asa mare departare in aceasta salbatica pustie! Sa deschidem mormantul sa ne inchinam la osemintele Cuviosului!” „Oameni buni, le-am zis eu, socot ca ceea ce am facut este de ajuns. Sa lasam pe Cuviosul sa se odihneasca in pace in veci si sa nu-l tulburam!”. „Va rugam, Prea Cuvioase, au staruit ei, sa deschidem mormantul; il deschidem noi, ca sa nu va mai osteniti Sfintia Voastra!”

„Parinte Hrisante, zic eu catre un pustnic, gaseste ceva ca sa umblam la mormant!” intr-un colt al pesterii se afla o bucata de fier; a adus-o, am deschis. Dar numai cat am miscat putin scandura de deasupra si a intrat aer in mormant, am simtit o buna mireasma.

„Vedeti, Prea Cuvioase, zic ei, ca mormantul are buna mireasma?” Ne asteptam sa vedem numai sfinte oseminte, si nu buna mirosire. Cand am luat scandura, ce sa vezi? Parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus in mormant de cateva ceasuri. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fara nicio schimbare a infatisarii lui: mainile, barba, parul, schima, incaltamintea erau neatinse. Purtase bocanci militari: erau noi-nouti. Hainele nu putrezisera, culoarea schimei, a epitrahilului, toate erau noi. La aceasta vedere, eu m-am emotionat, m-am inchinat si am zis: Doamne, miluieste! Oare este inchipuire sau realitate?

„Dar si Cuviosia Voastra, ma intreaba ei, abia acum vedeti acest lucru?” – „Da, zic, si eu tot acum il vad! Daca nu veneati Dvs., n-as fi umblat niciodata la mormant. Aci ar fi ramas in veci. Pentru ca, de regula, nu mutam osemintele din pesteri, le lasam acolo”.

Ne-am inchinat cu totii la sfintele moaste. Ei au cerut o „binecuvantare” de la Parintele Ioan. Le-am taiat si le-am dat o bucatica de haina, am inchis mormantul provizoriu si am plecat.
Am ajuns la manastire, ne-am adunat toti parintii si ne-am sfatuit ce sa facem cu trupul Cuviosului; ne-am hotarat sa-l aducem la manastire. in pesteri mai umbla raufacatori, care cauta lucruri vechi; este primejdie sa le dea foc sau sa le profaneze. Ceea ce ar fi mare pacat!
Am mers apoi la Ierusalim, am cumparat un sicriu si ne-am dus din nou la pestera cu mai multi credinciosi si parinti. Am urcat sicriul sus, am deschis mormantul si am luat pe parintele Ioan pe maini: unii de cap, altii de mijloc, de picioare, de ghete si incetul cu incetul l-am pus in sicriu. Eu am scos din buzunar pieptenele si i-am pieptanat parul si barba si i-am pus culionul pe cap la loc, asa cum fusese. Fata ii era neatinsa, ca si cum dormea; numai pe frunte culionul lasase o mica dunga neagra, din cauza timpului indelungat. Apoi incet, incet, cu ajutorul funiilor, am coborat sicriul in vale, l-am dus la manastire si l-am asezat in biserica. La manastire, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, venise din Grecia mare multime de oameni, ca la trei mii, si vreo 7-8 mitropoliti si toti s-au inchinat la moastele Cuviosului.

Fiindca sicriul era nepotrivit, am mers din nou la Ierusalim si am comandat o racla anume pentru sfintele moaste: lunga de doi metri, 0,75 m. lata si 0,55 m. inalta. Costa 85 de mii de drahme, cu transport cu tot. O racla frumoasa de lemn de abanos, cu cristal de jur imprejur, pentru a se vedea in intregime. Am asezat in ea pe Cuviosul si se vede peste tot, parca doarme.

Aceasta racla a ajuns la manastire in chip minunat. Automobilele nu pot veni pana la manastire, ci se opresc mai departe. Adusesem racla pana acolo unde se opresc masinile. Cand s-o ducem, am constatat ca era grea, si oameni putini, maini putine. Trebuia sa ne intoarcem, ca sa aducem si alti lucratori; deci cheltuiala indoita. Cum ne gandeam noi ce sa facem, ne-a trimis Dumnezeu un grup de turisti germani. Cum i-am vazut, i-am rugat daca pot sa ne ajute. „Ne mai intrebati?, au raspuns ei; Ne mai rugati? Cum nu, foarte bucurosi!”. Au luat racla ca pe un fulg si au dus-o la manastire. Am platit ceea ce se cuvenea muncitorilor si au plecat. Precum vedeti, Cuviosul Ioan a adus si racla la manastire.

Dar si lucrarea raclei, tot cu ajutorul Cuviosului s-a facut, pentru ca nu aveam bani. Am mers la un tamplar, arab ortodox, si-i spun ca am numai 20 de mii de drahme; ii dau aceasta suma drept avans, iar restul de circa 70 de mii de drahme urmand sa-i dau cand ma voi intoarce din Grecia.

„De acord, imi zice mesterul; asa sa fie, parinte!”. Si a facut racla. Dar nu dupa mult timp, un numar de credinciosi din Canada mi-au trimis 70 de mii de drahme, adica exact restul sumei de plata pentru lucrul raclei”.
Acestea sunt declaratiile parintelui Amfilohie.
Intre timp, Prea Cuviosia Sa a adus la cunostinta toate cele despre parintele Ioan Patriarhiei Ierusalimului, care i-a raspuns ca va trimite o delegatie la fata locului. N-am aflat inca daca a fost si ce a hotarat delegatia patriarhala a Ierusalimului. Poporul dreptcredincios insa nu asteapta hotarari oficiale pentru a-si exprima evlavia. Un pictor din Grecia mi-a cerut o fotografie a parintelui Ioan, pentru a face icoana; un alt pictor l-a pictat deja intr-o mare catedrala din Siria. In Sfantul Munte, peste tot, monahii vorbesc despre noul Cuvios Ioan.
Parintele Gherasim – imnograful oficial al Sfintei Patriarhii Ecumenice – lucreaza deja la alcatuirea slujbei Cuviosului Ioan; mi-a cerut unele date despre el si am fost bucuros sa i le dau.
Nu exista nicio indoiala in ceea ce priveste viata de inalta sfintenie a Cuviosului Ioan, cunoasterea de mai inainte a datei mortii, minunata „prohodire” a pasarilor de la moartea sa, descoperirea in chip minunat a trupului sau si ramanerea lui neatinsa de fireasca stricaciune dupa 20 de ani de sedere in mormant, buna mireasma, atestata de toti pelerinii, care se revarsa din sfintele lui moaste.
Toate acestea sunt semne neindoielnice ale sfinteniei cu care Dumnezeu a proslavit pe Cuviosul Ioan Romanul.

Arhimandrit Petroniu Tanase

(Revista „Biserica Ortodoxa Romana”, Anul C, nr. 3-4, martie-aprilie 1982)

Anunțuri