Skip to content

Proorocia împlinita a parintelui Ioanichie Pârâiala

Mărturia următoare este a părintelui Iacob Bârsan, ucenicul monahului Ioanichie Pârâială, fiul duhovnicesc al Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Este o istorisire care ne face să ne gândim la rostul cinstirii sfinţilor şi la legătura dintre ei şi buna rânduială a lumii. Am consemnat‑o când am aflat de un dezastru petrecut la Hozeva, chiar în mânăstirea Sfântului Ioan Iacob. Tâlcul duhovnicesc al păţaniei ne‑a fost desluşit de părintele Iacob, care şi‑a amintit de o proorocie a avvei Ioanichie, făcută cu decenii în urmă, pe când părintele petrecea cu el în obştea de la Iordan.

În toamna aceea a lui 1990 începuseră ploile lui noiembrie (o lună cu multe precipitaţii în Israel) şi a apa venea şiroaie de pe munte. Mănăstirea Hozeva este pe jumătate într‑o scobitură a versantului. E o terasă, cupola mănăstirii, şi lângă peştera sfântului Ilie o altă terasă care acoperă partea chiliilor, bucătăria, trapeza şi salonul; e o terasă amenajată, aşa, pentru ploi. Şi pe terasa asta se urcă şi la peştera Sfântului Prooroc Ilie.
Când au început ploile, apa venea de pe munte şuvoi. Mai sus de mănăstire mai poposeau beduinii cu turma de capre. Şi acolo, vă daţi seama, era şi gunoi de la capre, şi alte gunoaie de‑ale lor: pungi, nailone. Când au început ploile torenţiale, toate gunoaiele alea au început să vină de pe munte pe terasa mănăstirii, şi de pe terasă curgeau în continuare în mânăstire. Era o mizerie de nu dovedeam; cu mâl, cu pământ, chiar cu pietre uneori, nu dovedeam să facem curat.
Şi atunci eu am vorbit cu stareţul, să‑mi dea voie să mă urc pe munte sus, să văd ce se poate face. Mă gândeam să construim un dren, un canal de scurgere a apei, să nu mai vină în mănăstire. M‑am urcat sus. Deasupra e o carieră de piatră, de acolo au folosit piatra pentru rezidirea mănăstirii. Ea a fost dărâmată de câteva ori: în 413, la prima invazie persană, în 614, la a doua invazie persană, şi înainte de războiul mondial, la războiul turcesc, când au venit şi au biruit musulmanii Ierusalimul, atunci iar au dărâmat mănăstirea. Şi au luat piatră din carieră; încă sunt multe bucăţi pregătite care nu au fost folosite – aşa, de formă pătrată, cum sunt cărămizile mai mari. Tot acolo în carieră, puţin mai jos, la vreo 20 de metri, am găsit un bloc mare de piatră, aproximativ între 10 şi 15 tone, am calculat eu. Era de înălţimea unui om şi lat de peste un metru jumătate.

Piatra încercarii

Eu am vorbit cu părintele Ioanichie de bolovanul acela, când am coborât de pe munte, de sus. Zic: „Părinte, e o stâncă acolo, un bloc de piatră mare şi e înclinat puţin, aşa, înspre mănăstire. Cum beduinii şi arabii ăştia nu ne văd prea bine pe noi, creştinii, dacă se pun vreo câţiva bărbaţi acolo, cu nişte răngi, ceva, pot stârni piatra aceea, să‑i dea drumul la vale, şi vine exact pe mănăstire. Să vorbim cu stareţul să aducă utilaje: un grup generator, cu perforator, cu ceva, cu un pickhammer, să spargem bolovanul ăla, că e un pericol pentru mănăstire.”
Dar părintele Ioanichie îmi spune: „Nu‑i treaba noastră asta, e treaba lor. Bolovanul ăla este cu ştirea lui Dumnezeu acolo. În momentul când în mănăstire n‑o să mai fie rânduială şi ăştia nu mai au evlavie la sfinţi, bolovanul ăla îl trimite Dumnezeu la vale. Cum? Nu ştiu!”

M‑am înspăimântat când am auzit! Eu ştiam de părintele, că e un părinte sfânt. 57 de ani a trăit acolo, nemişcat, numai la Hozeva. Şi ce‑mi spunea el era sigur că este adevărat. În cele din urmă iată că s‑a adeverit prorocia părintelui, că în momentul când n‑o să mai fie rânduială şi sfinţii nu mai sunt cinstiţi, bolovanul o să coboare la vale. Recent, acuma, nu este o lună de zile, am aflat o veste, că a coborât bolovanul ăla de pe munte şi a căzut pe terasa de lângă sfântul Ilie, ca o bombă! A spart două rânduri de terase. S‑a zdrobit şi bolovanul ăla, dar a spart şi acoperişul. Mi‑a trimis cineva la mănăstirea Putna pe e‑mail şi câteva fotografii în care se văd şi dărâmăturile acelea. În ele este şi patriarhul (de Ierusalim n.red.) cu stareţul de la Sfântul Gherasim de la Iordan, care este şi la Hozeva. O să aveţi imaginile alea, ca să vedeţi. Asta este mărturie şi se poate vedea în fotografie, ceea ce s‑a întâmplat acolo. Despre mărturia părintelui nu ştie nimeni, decât eu, care am trăit cu el doi ani, acolo. Eu l‑am îngropat. Am mai stat încă un an şi ceva şi după aceea am plecat la Sinai.

Dispretuirea sfintilor

Ei (grecii n.red.) nu prea aveau evlavie la sfântul Ioan: „Ei, e un călugăr care a murit acolo şi l‑au îngropat. Nu se ştie din ce motive el n‑a putrezit: fie că a fost prea cald şi s‑a uscat, fie că poate a fost legat sau blestemat de vreun arhiereu sau de stareţul lui sau pentru anumite păcate el n‑a putrezit.”

Se făceau minuni la racla sfântului, că eu am văzut multe minuni, şi am şi scris din ele, din câte am văzut eu. Dar ei aveau ochii închişi. A murit şi al doilea stareţ, a venit al treilea; dar toţi, până acuma – în momentul de faţă este al şaselea stareţ – toţi, din gură în gură, au transmis aceeaşi vorbă: „Nu se ştie dacă‑i sfânt. Românii l‑au canonizat, dar noi n‑avem dovezi că este sfânt.”
Părintele Ioanichie îi mai certa uneori, duhovniceşte, pe stareţ şi pe ucenicul lui; mai veneau grupuri de greci, mai vorbeau mult, mai glumeau, mai aşa, ca între ei, tinerii. Şi părintele mai spunea: „Măi, dar suntem în mănăstire, măi, şi supărăm sfinţii ăştia, aici, cu multă vorbărie! Noi, aici, suntem la pustie. Noi trebuie să tăcem şi să ne rugăm. Şi să plângem pentru lumea asta şi necazurile care sunt în lume!”

Stareţul spunea: „Dar de ce? Tu nu te poţi ruga? Roagă‑te tu!” „Dar nu mă pot ruga nici eu din cauza voastră, uneori, cu atâta vorbărie acolo, pe terasă, că se aude!” „Aaaa auzi prea mult? Lasă, că te fac eu să nu mai auzi!” Şi i‑a făcut nişte chilii afară din incinta mănăstirii. Zice: „Aici e pentru tine, Ioanichie!” Părintele zice: „N‑o să ajungi tu să mă vezi pe mine acolo! Dar eu o să te văd pe tine că o să pleci de aici şi acolo au să doarmă câinii.” Şi într‑adevăr, după schimbarea lui, la un an de zile a venit un alt stareţ şi‑a cumpărat nişte câini şi i‑a adus acolo, şi chiar câini au rămas în amenajarea aceea, unde voia să‑i facă părintelui Ioanichie chilie.

Autor: Cristian Curte
Lumea Monahilor nr. 32, februarie 2010 (preluat de aici)

Anunțuri