De viaţa mea cea pustie
Se tulbură sufletul meu
Dar inima nu vrea să ştie
Că moartea-i la spate mereu.
O văd cum găteşte „organul”
Şi clopotul gata de tras,
Iar eu îmi acopăr timpanul
De către al „trâmbiţii glas”.
Se cade s-aud de la boală
Al trâmbiţii glas vestitor,
Să-mi fac mereu socoteală
Că: este poruncă să mor!
Dar inima cea vicleană
Înşală pe cuget mereu,
Căci este de moarte duşmană
Smeritului suflet al meu.
Simţirea mea adormită,
Trezeşte-te doar acum
Şi mintea mea amăgită,
Întoarce-te iarăşi la „drum”!
Stăpâne mult Milostive,
Tu eşti obştescul sfârşit,
Cunoşti şi păcatele mele,
Să nu mă iei negătit!
Din veac făcătorii de rele
Nu Ţi-au greşit, precum eu,
Dar Tu eşti „noian îndurării”,
Să mântui şi sufletul meu.
|
|
A trupului viaţa se scurge
Ajută-mi, Stăpâne, acum
Să nu mi se tulbure duhul
În ceasul „plecării la drum”.
Dă-mi, Doamne, la vremea ieşirii
Pe îngerul meu păzitor
Să-l văd bucuros lângă mine,
Iar nu pe al meu „pârâtor”!
La vămile cele grozave
Să nu mă oprească din drum,
Ajută-mi s-adun deci merinde
Şi apa căinţei, acum.
În cumpăna faptelor mele,
Atunci, doar, un strop să arunci
Din sfânta-Ţi milostivire,
Şi eu voi scăpa de la munci.
Un semn de vei face la Îngeri,
Vor scoate pe sufletul meu
Din ghiara viclenilor demoni,
Şi veşnic slăvi-Te-voi eu.
Măcar deşi nu sunt vrednic
Din fapte a fi îndreptat,
Dar sfânta credinţă, Stăpâne,
Cu darul de sus, am păstrat.
O, Doamne, împrăştie ceaţa
Şi norii „gânditului fum”,
Să nu mai alunece paşii
Din calea cea dreaptă, de-acum!
|
Sf. Ioan Iacob Hozevitul 