Graiuri (La Asfinţitul Vieţii)

cuprins

O, peşteră blagoslovită, Mai stai de-acum nelocuită Să vie un sihastru vrednic, Căci eu fiind neputincios Îmi fac sălaşul, colo, jos! Tu soare arzător de vară, De care eu odinioară Mă ascundeam mereu la umbră, De-acuma fără stinghereală Pătrunzi în locuinţa goală. Când vine iarna friguroasă Şi norii plâng cu ploaie deasă, Să-mi plângi pârâule de jale Căci eu pe malul tău de-acum, Nu cred că voi mai face drum! În zilele de primăvară Venind la cuibul vostru iară, Voi, drăgălaşe păsărele, Când lăudaţi pe Dumnezeu, Cântaţi să vă aud şi eu! Iar voi care-aţi plecat de-acasă De-acuma, iată, nu vă pasă, Făpturilor nevinovate Veniţi aproape de chilie Că somnul meu îi pe vecie! De-acum pârâule zburdalnic Când mergi la vale mai năvalnic, Să treci pe lângă Iuvenale Ducându-i nişte pietricele Din preajma locuinţei mele, Să mergi pe-aice mai agale Că iată te aşteaptă în cale O stâncă veche cu „Scrisoare” De la Românul Teofan, S-o duci cu vremea la Iordan! Acolo, slova românească Mai este cine s-o citească Şi poate va aduce-aminte Că s-au aflat la „Sihăstrie” Şi fraţi din scumpa Românie! Însemnări: 1. Prin vorbele „Făpturilor nevinovate” să se înţeleagă bursucii, care s-au mutat de lângă peşteră când eu am venit la schit. 2. Iuvenalie despre care pomeneşte versul, este răposatul Ierodiacon Român Iuvenalie Vasiliu, care a sihăstrit şi săvârşit la Iordan. 3. Iar „Scrisoarea lui Teofan” este stânca de piatră din peştera de sus a lui Teofan, care avea scris româneşte cuvântul „Dumnezeu”. Căzând în urmă stânca în mijlocul pârâului, apa o macină mereu şi cu vremea o duce la vale spre Iordan, la cei care ştiu româneşte.

p90 – p91

Partea I – Versuri – Cuprins